Intervievator: Alexandra Glăvan – studentă SNSPA
Invitată: Ana-Maria Ciobanu – scriitoare și profesoară de limba și literatura română
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Cuvânt înainte „Am cunoscut-o pe Ana-Maria nu doar ca pe o tânără pasionată de litere, ci ca pe un om care trăiește fiecare cuvânt cu o intensitate rară. De la primele versuri scrise pe ascuns în notițele telefonului și până la volumele tipărite care au atins mii de suflete, parcursul ei este o poveste despre curaj, autodepășire și sinceritate dezarmantă. Am simțit nevoia să o provoc la acest dialog deschis pentru a aduce în fața cititorilor omul din spatele cărților — cel care a transformat rănile și dorul într-o punte vie către ceilalți.”
Ana-Maria Ciobanu: „Am crezut întotdeauna că scrisul nu este doar o înșiruire de cuvinte frumoase, ci o formă de curaj. Așezați în fața unei pagini albe sau a unui ecran, nu mai avem măști. Dialogul de astăzi este, pentru mine, o privire sinceră aruncată înapoi — spre începuturi, spre rănile transformate în versuri și spre drumul care m-a adus, pas cu pas, mai aproape de mine însămi și de voi.”
Intervievator: Ana, cum a început totul? Care a fost prima scânteie, acel moment sau acea trăire care te-a făcut să pui prima oară mâna pe stilou și să scrii pe foaie?
Ana-Maria: Nu m-am grăbit niciodată să-mi asum etichete mari; simt că drumul formării mele este încă deschis. La început, scrisul a fost o descărcare sinceră și o căutare a propriei identități. În liceu, trăiam cu sentimentul că nu am un talent anume, în timp ce în jurul meu colegii cântau, dansau sau jucau teatru. Mă refugiasem în învățat, dar chiar și așa mă simțeam insuficientă.
Pregătindu-mă inițial pentru Medicină, am întâlnit-o pe profesoara mea de chimie, un om providențial care m-a susținut enorm. La o ședință de pregătire, după ce își lansase propria culegere de specialitate, ne-a spus că în viață este important să faci trei lucruri: să plantezi un pom, să faci un copil și să scrii o carte. Acela a fost declicul. Mi-am spus: „De ce nu aș scrie și eu o carte?” Căutam un subiect cu greutate, iar primul gând s-a îndreptat spre bunicul meu, ancora copilăriei mele. Însă eram încă prea tânără ca să știu cum să așez o asemenea legătură în cuvinte.
Intervievator: Ai menționat că primul impuls a fost legat de bunicul tău. Cum ai trecut de la acest gând la primele rânduri așternute pe foaie și cum s-a conturat prima ta poezie?
Ana-Maria: Dorul și căutarea declanșate de pierderea bunicului meu m-au forțat, mai devreme decât aș fi crezut, să mă întorc spre propriul interior. Până în acel moment trăiam cu multe nesiguranțe: nu mă simțeam suficient de bună, de frumoasă sau de talentată. Însă acea absență m- a împins spre o întrebare esențială: dacă nu sunt nimic din toate acestea, cine sunt eu cu adevărat?
Punctul de cotitură a venit într-o seară din anii de liceu, în camera mea de acasă. Eram copleșită de descurajarea unei profesoare care îmi spusese că nu sunt capabilă să intru la Medicină și că nu voi realiza mare lucru. M-am întors acasă rănită, dar cu o dorință acută de a găsi acel „ceva” care să mă definească. N-am deschis cărțile de chimie sau biologie; în schimb, am deschis aplicația de notițe din telefon și am început să scriu despre ce simțeam. Versurile și rimele au curs neașteptat de firesc, de parcă poezia se scria singură. Acela a fost începutul: scriam pe telefon zi și noapte. Mă trezeam adesea în miez de noapte cu versuri în minte și le notam imediat, de teamă să nu se evapore. Scriam în pauze, scriam pe furiș la ore — profesorii chiar deveniseră curioși de ce nu mă mai dezlipeam de ecran —, iar în scurt timp am adunat peste o sută de poezii. Telefonul devenise jurnalul celei mai sincere transformări ale mele.
Intervievator: Cum a fost procesul de creație al primei cărți și cum s-a născut volumul „Valurile pasiunii…”?
Ana-Maria: După mai bine de un an de scris neîntrerupt, adunasem în jur de 100 de poezii și am simțit că venise clipa ca aceste trăiri să prindă aripi și să ia forma unei cărți. Am vrut ca debutul să fie complet și rotund, așa că am decis să nu mă grăbesc și să mai adaug încă 50 de poezii. Așa s-a conturat volumul „Valurile pasiunii”, care reunește 150 de poeme și ocupă un loc de neînlocuit în sufletul meu. Drumul până la tipar nu a fost însă lipsit de cumpene. Pe când lucram la tehnoredactarea și transferul primelor 50 de poezii de pe telefon într-un document Word, s-a produs un incident tehnic și am pierdut definitiv fișierul. Pentru mine a fost o adevărată tragedie: pierdusem nu doar săptămâni de muncă, ci bucăți vii din sufletul meu. Am plâns mult, dar acel moment dureros a fost și cel mai mare test de determinare. A trebuit să mă adun, să mă reîntregesc și să rescriu din temelii acele poezii. Atunci am știut cu certitudine că scrisul nu fusese o simplă pasiune trecătoare, ci o vocație care nu mai putea fi ștearsă nici măcar de un ecran gol.
Intervievator: Cum au fost primele reacții la cartea ta și cât de mult te-a consumat scrierea ei?
Ana-Maria: Primele reacții pentru cartea mea, Valurile pasiunii…, au fost foarte pozitive și foarte multe. Nu m-am așteptat. Cred că ea a fost cea mai cumpărată carte a mea până în prezent, și m-am bucurat foarte mult că oamenii chiar simt și rezonează cu mine. Am primit și, bineînțeles, reacții negative, dar nu le-am luat ca pe un reproș, ci le-am luat ca pe un mod prin care m-am îmbunătățit pe mine și, respectiv, cărțile mele. A fost cu adevărat îmbucurătoare această primă întâlnire oficială cu cititorii.
Chiar țin minte că îmi dădeau mesaje și îmi spuneau că e foarte frumoasă cartea, își spuneau opinia și îmi spuneau chiar și ce poeme au citit. În ceea ce privește procesul, nu m-a stors atât de mult, adică nu am simțit sufletește că m-a stors, ci cumva a fost o formă prin care să mă descarc. Valurile pasiunii… cred că este cea mai “dezbrăcată” formă a mea, pentru că acolo am pus totul fără cenzură, rimele îmi veneau fără efort. Bineînțeles, pe parcurs totul s-a mai schimbat, am mai învățat alte lucruri, cosmetizarea sentimentelor, metafore, dar acolo cred că este partea mea cea mai vulnerabilă din tot procesul acesta.
Intervievator: Cum a continuat drumul după debut și cum s-a schimbat stilul tău odată cu trecerea la alte volume?
Ana-Maria: Drumul după debut a fost unul… cum să spun, mai critic. Am devenit mai critică cu mine, pentru că Valurile pasiunii…, în momentul acesta, din punctul meu de vedere, are și anumite defecte. Cu cât scrii mai mult, cu atât observi anumite defecte sau observi doar defectele, cum fac eu. Momentul după debut a început cu ideea sau cu întrebarea: „Dar tu scrii doar poezie? Ce ar fi să scrii și un roman?”
Ei bine, așa s-a născut volumul Străinul din fața mea, volumul I, pe care nu l-am mai continuat. A fost un exercițiu solicitant, pentru că romanul te obligă să-ți distribui trăirile prin personaje și decoruri complexe. Mi-am dat seama rapid că marea mea vocație rămâne poezia, spațiul unde pot fi directă și sinceră.
Intervievator: Cum a evoluat felul în care scrii odată cu publicarea mai multor volume de poezie?
Ana-Maria: Cu cât scrii mai mult, cu atât devii mai atent la ceea ce scrii și cum scrii, cred că devii și mai matur, pentru că, cel puțin pentru mine, scrisul a fost o formă de dezvoltare, o formă de a mă autovindeca, de a mă autocunoaște și m-a făcut mult mai matură. De aceea, dacă stăm să comparăm Valurile pasiunii… cu ultima carte, Acasă, e clar că se vede o evoluție, din punctul meu de vedere: o evoluție atât a sentimentelor, cât și a ideilor pe care le am.
Ce-i drept, în celelalte cărți de poezie, cum ar fi Te-am iubit, Orgoliosule! sau Versuri despre noi, am devenit un pic mai rezervată cu ceea ce simt. Și nu neapărat pentru că așa am dorit, ci pentru că Valurile pasiunii… conține tot ceea ce sunt eu; acela a fost un puseu de sentimente. Acolo m- am descărcat. După aceea, totul s-a mai reglat. Dar, în continuare, cu fiecare poezie pe care o scriu, mă simt mult mai liberă și mult mai fericită, mai completă.
Intervievator: Ce ai descoperit despre tine însăți de-a lungul acestui parcurs literar?
Ana-Maria: Am descoperit la mine că pot avea o iubire de sine extrem de mare și de frumoasă, care mă poate face să evoluez atât emoțional, fizic, cât și intelectual. Iar ca scriitoare, am descoperit că eu sunt foarte melancolică sau boemă, cum mă numea dirigintele meu din liceu. Sunt o fire boemă și foarte, foarte visătoare. Chiar pot spune că scriu din sentiment. Mă leg de fiecare sentiment, fie că a fost, fie că este, și încerc să-i dau o formă. Bineînțeles că nu toate sentimentele sunt transpuse în poezie, dar în majoritatea poeziilor așa este: fie sentimente pe care eu le-am trăit, fie pe care le-au trăit alții și am încercat să mă pun în locul lor ca să văd cum se simt. Chiar am o carte pe care am scris-o dintr-o experiență exterioară, pe care ezit să o public momentan, dar cine știe, cu timpul poate îi va veni și ei timpul.
Intervievator: Ce au reprezentat celelalte volume pentru tine și cum ai simțit că te-ai îndreptat spre o formă de maturizare?
Ana-Maria: Celelalte volume au reprezentat un drum spre a mă descoperi pe mine. Momentul acela a fost când am scris Acasă, ultimul volum de care am amintit anterior. Volumul în care, cumva, pot spune că am încheiat tot acest ciclu și am spus: „Da, m-am regăsit, eu sunt acasă.” Acasă este despre mine. Celelalte au fost niște trepte spre a mă descoperi pe mine.
Intervievator: Ai avut parte de un moment de confirmare care să-ți arate că ești pe drumul cel bun?
Ana-Maria: Da, această confirmare a fost chiar din partea unei doamne doctor, profesoare de la facultate, care a ales, spre onoarea mea, să-mi scrie o prefață a cărții Acasă. Am considerat că, prin această prefață, Acasă chiar este locul unde m-am regăsit pe mine Faptul că un cadru universitar a rezonat cu versurile mele a fost o validare prețioasă, care mi-a risipit multe nesiguranțe și mi-a confirmat că munca mea transmite valoare și emoție veritabilă.
Intervievator: De ce ai ales să faci asta? Ce înseamnă cu adevărat poezia pentru tine?
Ana-Maria: Pentru că îmi doresc să mă întorc la trecut; o perioadă după care tânjesc este copilăria. Tânjesc după fetița aceea mică cu ochii albaștri care am fost. Știi, noi, oamenii, nu știm să ne bucurăm de prezent, mai ales când suntem mici, și abia când devenim adulți ne dăm seama. Știm că timpul nu mai poate fi dat înapoi. Nici dacă am vrea, nici dacă nu. De aceea, prin intermediul poeziilor, eu consider că îmi creez o punte spre acea perioadă, acel moment, acei oameni. Prin intermediul poeziei simt că mă conectez cu mine de atunci. Acea fetiță cu care nu prea am știut să comunic până acum, iar modul prin care o fac astăzi este prin intermediul poeziei.
Intervievator: Ce ar trebui să se aștepte cititorii de la tine în viitorul apropiat?
Ana-Maria: Cred că cititorii ar trebui să aștepte de la Ana-Maria, în viitorul apropiat, mult mai multe poezii despre copilărie, despre casa părintească, despre mamă. Dacă în celelalte volume totul a fost în jurul iubirii, în jurul dorului de iubire sau a nevoii de a fi iubită, acea nevoie a fost împlinită. Iar acum scriu despre începutul meu, copilăria.
Intervievator: Care este cea mai importantă carte pe care ai scris-o până acum?
Ana-Maria: Răspunsul se împarte firesc între planul scriitoricesc și cel al sufletului. Din punct de vedere artistic și al formării mele, Valurile pasiunii… rămâne o bornă esențială, fiind cartea care m-a adus la lumină și a marcat debutul meu.
Pentru sufletul meu, însă, cea mai importantă carte este Acasă. Fiind cel mai recent volum, consider că reflectă varianta mea cea mai sinceră și matură — o treaptă interioară la care am tânjit mereu. Este volumul care mi-a permis să retrăiesc trecutul, să mă întorc la anii calzi ai copilăriei și să așez o punte de echilibru între cine am fost și cine am devenit.
Intervievator: De ce crezi că mulți scriitori aleg să-și expună gândurile indirect prin creațiile lor și ce a însemnat această expunere pentru tine?
Ana-Maria: Orice act artistic, fie că este vorba despre literatură, dans sau teatru, este o extensie directă a ființei noastre. Creația împrumută inevitabil fragmente din ceea ce suntem, astfel încât gândurile și trăirile ajung să se reflecte în operă, conștient sau nu.
Mulți autori folosesc această transpunere indirectă ca pe un spațiu de siguranță, ca pe o modalitate de descărcare sau de a da glas unor trăiri greu de rostit altfel. În cazul meu, a existat mereu și o intenție asumată: scrisul a fost o metodă clară de a mă face auzită, de a transmite mai departe ceea ce simt și de a arăta că am propria voce și propriul drum de urmat.
Intervievator: Ai dedicat vreodată o carte sau un poem cuiva anume? Cum se raportează creațiile tale la oamenii din viața ta?
Ana-Maria: De fiecare dată când am început să scriu o poezie sau un volum, gândul meu inițial a fost să dedic acele rânduri cuiva drag — unui om, unei amintiri sau unei prezențe importante din viața mea. Însă pe măsură ce versurile se așezau pe hârtie, se întâmpla ceva fascinant: oricât de mult încercam să scriu despre celălalt, poemul se întorcea inevitabil spre mine.
Nu dintr-un egoism, ci pentru că propriile mele trăiri, rănile și bucuriile mele ocupau întotdeauna primul loc în procesul de creație. Așa am înțeles că, înainte de a putea dărui o carte lumii sau unei persoane anume, fiecare vers a fost, de fapt, o scrisoare dedicată propriei mele vindecări și regăsiri.
Intervievator: Dacă ar fi să privești în urmă la tot acest drum și să transmiți un singur gând celor care citesc aceste rânduri — dar și Anei de la început, cea care scria cu teamă primele versuri în notițele telefonului —, care ar fi acela?
Ana-Maria: I-aș spune Anei de atunci să aibă răbdare și încredere, pentru că nicio durere și nicio îndoială nu sunt în zadar; toate acele nopți de căutare au fost temelia pe care s-a clădit vocea ei de astăzi. Iar celor care ne citesc le-aș spune să nu lase pe nimeni să le definească limitele sau valoarea. Fiecare dintre noi poartă în interior o poveste care merită spusă, un vis care merită trăit și o voce care trebuie să se facă auzită. Atunci când puneți suflet în ceea ce faceți și alegeți să fiți autentici, cuvintele și faptele voastre vor găsi întotdeauna drumul spre inimile celorlalți. Vă mulțumesc că faceți parte din povestea mea!
Despre autoare: Ana-Maria Ciobanu este scriitoare și profesoară de limba și literatura română. A publicat volume de poezie și proză, iar recent a lansat o publicație editorială pe Substack — un spațiu dedicat dialogurilor lente, reflecțiilor sincere și poveștilor cu rost (un format de „podcast scris”). Puteți citi cele mai recente texte și vă puteți abona gratuit la comunitatea ei de pe Substack accesându-l foarte simplu.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
