Alina Karina Nițu predă din 1997 la Școala Gimnazială „Mircea Sântimbreanu” din Rahova, este doctor în filologie și absolventă a Facultății de Litere din București. Dincolo de titluri și parcurs academic, ea își definește rolul printr-o relație directă și constantă cu elevii, pe care îi numește „copiii mei”, nu ca formulă simbolică, ci ca realitate construită în timp.
Într-un dialog amplu cu scriitorul Vasile Ernu, publicat pe Guvernu.ro, profesoara descrie alegerea carierei ca pe un drum firesc, influențat de mediul familial, dar și ca pe o opțiune care a presupus costuri personale semnificative: dificultăți materiale, presiune profesională și provocări de ordin moral și emoțional. În același timp, afirmă că această profesie i-a oferit stabilitate interioară și un sens clar al muncii sale.
,,Să devin profesoară a fost, cumva, predestinare. Mama a fost profesoară și directoare a școlii din satul meu, am crescut printre dascăli, casa în care am copilărit se află la doi pași de școală. Cât privește condiția profesorului în România de astăzi, sigur că ea a suferit o depreciere în timp, dar când spun timp, mă refer la perioada scursă de la instalarea regimului comunist încoace. Dacă înainte de 1945 dascălul era o instituție în sine, statutul lui a început să se degradeze treptat după război și continuă până astăzi. Îmi amintesc de clișeul lemnos „muncitori, țărani și intelectuali” care îl arunca pe profesor, alături de medic, de filozof, de artist etc., într-o zonă gri, de tolerat de „oamenii muncii de la orașe și sate.”
Alegerea asta m-a costat mult în plan personal. A venit cu insatisfacții materiale, morale, familiale, cu probleme de sănătate, dar m-a și făcut mai puternică, mai „împământată”, m-a smuls din autosuficiența și din reveria siropoasă tipice filologilor cu niscaiva înclinații literare. Îi știu pe unii, îi știm amândoi, altminteri scriitori consacrați, rămași în acea paradigmă."
Referindu-se la sistemul de educație din România, aceasta îl caracterizează ca fiind marcat de incoerență legislativă, birocrație și lipsă de viziune pe termen lung, cu efecte directe asupra școlii. În același timp, admite existența unor elemente funcționale: infrastructura școlară, libertatea de exprimare didactică în anumite limite și implicarea unor cadre didactice care susțin sistemul prin competență și etică profesională.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
,,Sistemul nu m-a ajutat niciodată, dimpotrivă, mi-a bătut și continuă să-mi bată cuie în talpă. Am scris mult despre asta. Despre sistemul educațional românesc, veșnica struțocămilă, clădit pe fundament sovietic și cârpit europenește, ca un bordei pe care îl plachezi cu rigips și îl tot încarci și pavoazezi fără să-i expertizezi structura de rezistență.
Și asta se întâmplă și în sistemul medical și în administrație, peste tot și apoi ne minunăm că se prăbușesc pereții.
M-au împiedicat și mă împiedică formele fără fond, birocrația, lipsa de viziune, de coerență, de consistență, păstrarea și aducerea în sistem a unor neaveniți, perpetuarea lui „hai să ne facem că facem”, a lui „lasă că merge și-așa” și nu m-aș opri preț de încă vreo trei pagini.
Și totuși, aș găsi ceva merite și sistemului, dintre care, cel mai important este că îmi oferă infrastructura, fie ea și deficitară. Apoi îmi aduce la școală copiii, și ar mai fi, încă, libertatea de exprimare, anumite unități de învățare, elaborate inteligent și inspirat și istețele table interactive pe care școala noastră le-a primit de abia anul acesta, dar sunt o binecuvântare. Uite c-am găsit mai mult de trei lucruri bune!
Cât privește lucrurile nocive, sunt mult mai multe, dar mă voi limita la trei: imixtiunea peste măsură a părinților în școală, generată de nevoile acesteia și transformată în dictatură, creșterea exponențială a sarcinilor și firește, salarizarea precară."
Un accent important este pus pe transformarea elevilor din ultimele decenii.
Dacă generațiile anterioare erau descrise ca fiind mai concentrate pe performanță academică, elevii actuali sunt percepuți ca fiind mai adaptați la contextul digital, mai pragmatici și mai orientați spre negociere, inclusiv în raport cu evaluarea școlară. În același timp, profesoara observă o diversitate mai mare de profiluri emoționale și sociale și subliniază că generalizările nu reflectă realitatea completă a clasei.
,,Elevii mei de astăzi sunt, în general, copiii elevilor de ieri. Și sunt copiii unor oameni care s-au născut și au crescut în confuzie, într-o goană după bani, cei mai mulți, în dispreț față de esență, arzând etape, eludând reguli, bifând tot soiul de promoții, campanii, credite, studii făcute pe sponci, prin spelunci cu pretenții academice.
Școala românească a trecut după cele aproape cinci decenii de claustrare, de conservatorism, de predictibilitate, dar și de anume temeinicie, la trei decenii tulburi, de haos și de prevalență a imposturii.
Am scris cândva un articol despre necesitatea unei resetări intelectuale, printr-o lege a lustrației academice. Utopic, nu?! Poate că da, dar tocmai asta ne-a adus aici și continuă să amenințe perenitatea acestui popor, privându-i pe copiii care vin de șansa de a avea o educație sănătoasă.
Pentru ultima parte a întrebării, sistemul nu e pregătit, dar nici n-a fost vreodată, iar profesorii, e clar, vor supraviețui, dacă se vor adapta. Dar pregătiți, nu suntem. Ne rămâne doar să acceptăm asta, că și aici avem o mare problemă, și să găsim soluții. Noi, nu sistemul. El nici acum nu se ține în picioare sau mai bine spus, pe picioare, decât datorită unor oameni care mai știu carte, au principii, conștiință, onoare, onestitate, demnitate și generozitate. Când scârțâie, nu e din cauza lor.
Când oamenii ăștia vor dispărea la pensie sau biologic, ce va fi? Și asta se va întâmpla în cel mult zece ani. Elevii de acum 10-15 ani erau mai coștiincioși, dar la fel de pragmatici și de interesați de note, atenți însă și la performanță.
Firește, nu se instaurase încă dictatura internetului și a gadgeturilor. Copiii de astăzi sunt învățați să negocieze totul. Note, teste, teme, sancțiuni. Cer socoteală pentru ele, justificări, sunt educați tranzacțional, sunt convinși că au doar drepturi, nicio obligație. Sunt extrem de abili în a se descurca, în a obține beneficii cu minimum de efort și în a nu-și asuma nimic. Și lipsesc de la școală extrem de mult, pentru orice fleac. Asta mă împiedică să am coerență în ceea ce am de făcut. Dar nici aici nu discutăm decât generalizând. Există copii care n-au nicio absență, care își fac temele și învață constant și consistent, care știu să-și arate gratitudinea, care nu fac meditații și care participă cu entuziasm la toate activitățile."
Un exemplu central din interviu vizează un elev aflat într-o situație socială dificilă, dar care a demonstrat responsabilitate și implicare în afara școlii. Cazul este folosit pentru a evidenția diferența dintre evaluarea strict instituțională și realitatea complexă a vieții unui copil, sugerând că școala nu poate fi redusă exclusiv la indicatori formali.
Profesoara a vorbit și despre conflictele din educație:
,,Conflictele apar pretutindeni, între copii, între părinți, între profesori, între unii și alții, la școală și dincolo de ea. Unele se iscă din motive întemeiate, cele mai multe însă izbucnesc din motive închipuite sau facile. Și se sting greu, cu foarte multe demersuri, hârțogăraie, consultații, comisii, sancțiuni greu de acceptat și negociate îndelung. Pentru că școala a devenit cumva contractualistă, mai mult ca oricând. Și încălcarea prevederilor contractuale e decontată doar de unii dintre parteneri, fie ei profesori, elevi sau părinți. Altă hibă a sistemului!"
În privința schimbărilor necesare, profesoara indică nevoia de reforme structurale clare: organizarea coerentă a programului școlar, eliminarea unor forme de evaluare considerate ineficiente și profesionalizarea reală a resursei umane din educație.
,,Cele trei lucruri ar fi:
- Școala se face numai dimineața, pentru toate ciclurile de învățământ.
- Fabricile de diplome trebuie desființate cu anularea drepturilor conferite de acestea. ( Să vezi cine ar mai rămâne prin toate posturile decizionale?!)
- Cadrele didactice trebuie alese din rândul celor mai performanți absolvenți de studii superioare, având în vedere că în învățământ sunt cele mai mari remunerații. ( Asta după ce un prieten, consilier al ministrului de Finanțe, îi va face șefului lui această recomandare!)", a spus profesoara.
În final, motivația rămânerii în sistem este formulată fără ambiguitate: relația cu elevii și credința că educația se construiește prin prezență constantă, responsabilitate și continuitate. Pentru ea, școala rămâne un spațiu în care miza principală nu este doar transmiterea de informații, ci formarea de oameni.
,,Iubesc enorm profesia asta. Îi iubesc pe copii și cred că nimic nu se compară cu bucuria de a-i vedea cum cresc frumos, cum se formează sub ochii tăi. Și copiii simt iubirea, grija, păsarea ta și te răsplătesc la fel. Se întorc mereu la tine cu dragoste și cu bucurie. Rămân pentru că mai am încă multe de dat și de făcut, de dragul copiilor de acum și al celor care vin. Am rămas pentru că am simțit că cineva trebuia să o facă. Iar eu m-am priceput la asta și cred că oamenii trebuie să facă lucrurile la care se pricep."
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
