Povestea profesoarei de Limba și literatura română Ana-Maria Murariu readuce în atenție o realitate despre care se vorbește prea puțin: câtă energie emoțională și cât sacrificiu personal există, de fapt, în spatele multor profesori din România.
Într-un eseu publicat în Revista Scriptor, profesoara descrie viața unui cadru didactic tânăr care face naveta către o școală rurală din județul Iași și încearcă să îi apropie pe elevi de lectură, într-un context în care oboseala, lipsurile și presiunea socială devin tot mai greu de dus. Ea vorbește deschis despre reputația negativă care planează adesea asupra profesorilor, despre presiunea statisticilor și despre așteptările nerealiste care vin uneori din partea societății și a părinților.
,,E o zi obișnuită.
Ora 4:50. Vibrațiile telefonului îți aduc aminte că trebuie să o iei de la capăt indiferent de câtă durere vibrează în trupul tău. E un concurs absurd între vibrațiile alarmei și furnicăturile de pe șira spinării. Nu câștigă nimeni.
5:25. Cobori scările și te îndrepți spre stația de tramvai. Asculți trilul unei păsări și aștepți să se trezească soarele. Nuanțe de roșu colorează întunericul nopții târzii, dându‑ți impresia că va fi o zi bună. Apoi îți amintești că, uneori, la școală e ca într‑un război: tu împotriva indiferenței, tu împotriva sistemului, tu împotriva ta… Pentru că, oricât ne‑ar plăcea să ne mințim, la școală nu e întotdeauna roz. De cele mai multe ori e un gri spălăcit, care te face să te îndoiești de propria persoană, de propriile capacități, de propria bunătate.
Sunt zile luminoase în care te simți învingător pentru că ai reușit să ajuți un copil să învețe să recunoască cinci litere (deși copilul e la gimnaziu); în care te simți util pentru că ai reușit să convingi o clasă că notele nu contează atât de mult (da, este o reușită!); în care plângi de emoție pentru că acel copil cu probleme de comportament (cu care te chinui de un an și jumătate) îți aduce o ciocolată amară, cu aromă de portocale, doar ca să nu uiți că ai fost copil. Sunt zile ca acestea, care te fac să uiți de grijile lumești și care îți dau putere să mergi mai departe.
Și sunt zile reci, dureroase, care te fac să te simți prizonierul propriei empatii."
Textul ei nu este însă unul despre victimizare. Este despre rezistență și sens. Despre zilele în care un copil reușește să citească primele litere, despre elevii care își pierd motivația și trebuie convinși că viața înseamnă mai mult decât bani, mașini sau validarea rapidă din social media. Este și despre mini-bibliotecile create în clase, după ce profesoara a obținut fonduri pentru cărți destinate copiilor și adolescenților.
Într-o perioadă în care educația este discutată frecvent prin prisma rezultatelor la examene, a conflictelor sau a statisticilor negative, mărturia acestei profesoare readuce în prim-plan dimensiunea umană a școlii. Dincolo de programe, reforme și procente, există oameni care aleg să rămână aproape de copii chiar și atunci când condițiile sunt dificile.
,,6:20. Urmează un drum de aproape o oră până în orășelul Târgu Frumos, apoi încă 10‑15 minute până în satul Cristești, un locșor ferit de aglomerația urbană, unde mirosul de fum te cuprinde de la primele ore ale dimineții. Te‑ai obișnuit cu naveta, dar nu și cu majorările constante ale biletelor de autobuz. Înțelegi că prețurile cresc peste tot, dar un pui de revoltă tot se naște în adâncul creierului tău. Faci iar calcule matematice ca să afli cât mai adaugi, lunar, la suma de aproape 1.000 de lei ce „migrează” pe banii de bilete.
Îți aduci aminte de cât de des ți s‑a spus să te transferi mai aproape de casă (dar unde e, de fapt, acest acasă când sufletul ți‑e împărțit în atâtea bucăți?), că naveta e o pierdere de timp și că te irosești. Mereu ai fost indignată de aceste aluzii, întrucât n‑ai simțit niciodată că te ofilești printre copii. Dimpotrivă, unii copii au atât de multă lumină încât începi să înflorești. Și dacă te usuci de la atâta oboseală, vine un copil de clasa a treia, te strânge în brațe și petalele revin la viață.
Da, naveta devine motiv de oboseală, de frică, de stres, dar niciodată pierdere de vreme. Pentru că timpul este tot al tău. Trebuie doar să‑l ții bine în pumni și să nu lași piticul timpului să te păcălească așa cum a păcălit boierii (aluzie la un basm de‑al lui Vladimir Colin, Povestea ceasului fără inimă).
Poți alege să te plângi că ți se fură minute prețioase din viață sau poți alege să te bucuri de răsăritul soarelui, de cântecul păsărilor, de valsul ramurilor în bătaia vântului, de ploaia răcoroasă sau de gerul năprasnic care aduce aminte de iernile copilăriei. Poți alege să urmărești fuga razelor de soare după autobuz sau să asculți muzica veche de la radio. Sunt o infinitate de posibilități ce nu implică dispozitive electronice, acești balauri moderni care par a fi mai periculoși decât zmeii cu care s‑a luptat Greuceanu. Alegerea îți aparține – prizonierul tehnologiei sau hoinarul unei vieți haotice?
În plus, a fi pasager oferă și privilegiul de a lectura. În ultimele luni, singurele momente când ai avut răgaz de a citi o carte (pentru copii, bineînțeles – riscul meseriei), au fost cele 50‑60 de minute petrecute pe scaunul unui autobuz bătrân. Pentru tine, aceste minute reprezintă o oportunitate de a evada. De a te refugia în lumi imaginare, unde nu te întreabă nimeni dacă mai poți, dacă ai terminat raportul X sau dacă ai terminat temele de la cursurile de formare. Ai descoperit autori noi și lumi ingenioase pe care acum le poți împărtăși cu copiii – pentru că, da, se mai citește."
Subiectul a generat reacții puternice și în spațiul online, unde mulți elevi și profesori au vorbit, în diverse comunități, despre epuizarea provocată de navetă, presiunea sistemului și nevoia unui dialog mai echilibrat între școală, familie și societate.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
,,7:15. Alergi după autobuzul care te duce în sat și râzi în sinea ta că iar ești silită să faci sport – e greu să alergi șchiopătând, dar nu vede nimeni. Același șofer răbdător, care te așteaptă trei‑cinci minute cu toate că ar putea avea întârziere. Te respectă și începe să povestească amintiri din tinerețe. Lângă tine stă o colegă educatoare, care îți zâmbește atât de senin încât uiți că urmează o zi lungă de luptat împotriva indiferenței și a deznădejdii. Cele 15 minute de călătorie până în sat sunt ca o cană de ceai de mentă băută seara – oferă liniște și îți dau putere să zâmbești când lumea din interior se prăbușește.
7:30. Te lovește aerul proaspăt de țară. Un buchet de raze de soare îți mângâie părul. Un cățel jucăuș se gudură pe lângă picioarele tale și așteaptă afecțiune. Mâncare nu ai – în geantă stau două mere și două banane pentru doi copii care, uneori, nu au posibilitatea să vină cu pachețel de acasă. E tot ce poți face pentru ei – fără să știe, că așa e mai bine.
Școala e primitoare, călduroasă, spațioasă. Un dar neprețuit pentru copii.
......
7:45. Mergi la copii. Ți‑a fost dor de ei. Aceștia îți povestesc tot soiul de năzbâtii din copilărie sau din trecutul apropiat. Îți arată ce mâncare și‑au pregătit acasă și râd. Te întreabă dacă ești bine – nu le răspunzi niciodată. Aceeași elevă de clasa a cincea scoate o carte din ghiozdan și citește – e primul volum din Harry Potter. I‑ai cumpărat‑o cu mare drag – acum aștepți să ajungă și volumul al doilea. Când i‑ai spus că i l‑ai comandat, s‑a luminat la față și ți‑a mulțumit – e tot ce ai nevoie ca să ai o zi bună, nu‑i așa?
8:00. Clasa a VIII‑a. Un război obositor cu indiferența și cu dezinteresul față de propriul viitor. Tu știi că acești copii pot mai mult decât oferă deja, dar nu știi de ce refuză să vadă și ei asta. Tu știi că ai avut ore fructuoase de literatură. Că le place teatrul. Că înțeleg poezia dacă își folosesc inima, nu creierul – da, uneori e nevoie de inimă ca să simți poezia. Tu știi că în mintea lor înmuguresc idei foarte bune, dar nu le poți face să înflorească. Tu știi că orice elev ar trebui să aibă o șansă la o viață mai bună, dar ei nu vor să accepte această șansă. Tu crezi în fiecare elev, dar, din păcate, ei nu cred în tine – sau e doar o impresie. Te‑ai luptat pentru ei. Te‑ai revoltat în sinea ta pentru ei. Ai încercat să le oferi încredere, dar s‑a transformat în scrum. Te doare indiferența lor – și nu există antibiotic care să anihileze această durere. Astfel de generații sunt greu de format, greu de convins că viața nu înseamnă doar mașini, bani și TikTok. Dar nu renunți. Nu renunți cu toate că inima șchiopătează din ce în ce mai tare. Spui că nu îți mai pasă, dar tot te gândești la soluții care să‑i scoată din groapă. Clasa a VIII‑a – o clasă care ar putea străluci, dar care refuză să iasă din întuneric. Sunt câteva steluțe ce se chinuie să sclipească – acest lucru te bucură, te motivează să nu renunți. Dar cu „regii Crypto” ce faci? Cum îi vei vindeca de nepăsare?
E un război cu propria persoană – să renunți sau să nu renunți? Nici nu vrei să știi răspunsul la întrebare."
Foto - Ana Maria Murariu
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
