Opinia lui Petruț Rizea nu este doar o confesiune, ci o radiografie dureroasă a unei realități pe care societatea românească o minimalizează constant: costul emoțional și psihic al profesiei didactice.
Ani la rând, discursul public despre profesori a fost simplificat până la caricatură. „Vacanțe multe”, „program lejer”, „siguranță”. Această percepție nu doar că este superficială, dar devine, în timp, nocivă. Pentru că invalidarea constantă a efortului real trăit în clasă produce exact ceea ce textul lui Rizea descrie: acumulare tăcută, epuizare și, în cele din urmă, colaps.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Profesorul Petruț Rizea: ,,Ironia vieții mă lovește abia acum, când nu mai am cum s-o ignor. Sunt profesor. Sau, poate, ar trebui să spun: am fost omul despre care toți credeau că are un job ușor. „Program scurt”, „vacanțe multe”, „doar predai”. Am auzit asta de atâtea ori încât, uneori, aproape că am început să cred și eu.
Dar nimeni nu vede ce e dincolo de ușa clasei. Nimeni nu vede cum aduni în tine, zi de zi, zeci de priviri, unele pierdute, altele sfidătoare, altele care cer ajutor fără să spună nimic. Nimeni nu vede cum pleci acasă și nu te oprești din a fi profesor. Cum îți rulează în minte lecțiile, elevii, grijile lor, greșelile tale. Cum înveți să zâmbești chiar și când ești gol pe dinăuntru.
Ani la rând am dus totul în tăcere. Pentru că asta face un profesor, duce. Explică. Rabdă. Speră. Și apoi, într-o zi, corpul meu a decis să spună ce eu n-am spus niciodată: că e prea mult. Un AVC. Nu știu când s-a întâmplat. Dar știu de ce. Atât de simplu de rostit. Atât de greu de înțeles.
M-am trezit dintr-odată în postura în care nu mai puteam controla nimic. Eu, cel care încercam mereu să țin lucrurile în ordine, să dau sens, să ajut. Ironia? Exact eu, „cel cu viață ușoară”, am ajuns aici. Și poate cel mai greu nu e ce mi s-a întâmplat, ci gândul că, undeva, cineva încă spune: „Profesorii nu au de ce să fie stresați.” Nu m-a doborât o zi grea. M-au doborât toate zilele în care am luptat, da. Și în care m-am zbătut să arăt celorlalți că ne merităm pe deplin sporul neuropsihic. Și respectul, și integritatea. Profesori, aveți grijă de voi.", a mărturisit profesorul Petruț Rizea pe pagina sa.
Ceea ce impresionează în această mărturie nu este dramatismul evenimentului medical în sine, ci normalitatea suferinței care l-a precedat. Nu vorbim despre un episod izolat, despre „o zi grea”, ci despre o uzură lentă, sistemică. Profesorul devine un recipient pentru tensiunile unei întregi comunități: elevi cu probleme, părinți anxioși sau absenți, presiuni instituționale, evaluări continue și, peste toate, nevoia de a performa emoțional, de a fi calm, empatic, prezent.
Această dimensiune invizibilă a muncii didactice este rareori recunoscută. Profesorii nu predau doar conținuturi; ei gestionează stări, conflicte, traume, frustrări. Ei traduc lumea pentru copii și, simultan, absorb lumea copiilor în ei înșiși. Iar acest schimb nu este neutru. Lasă urme.
Declarația „nu știu când s-a întâmplat, dar știu de ce” spune totul despre felul în care epuizarea profesională nu vine ca un șoc, ci ca o consecință inevitabilă a unei neglijări prelungite, atât personale, cât și sistemice. În lipsa unor mecanisme reale de suport psihologic și a unei culturi instituționale care să încurajeze limitele sănătoase, profesorii ajung să funcționeze pe avarie, ani la rând.
Povestea lui Petruț Rizea nu este excepția, ci simptomul. Este expresia unui sistem care cere mult și oferă prea puțin înapoi, nu doar financiar, ci și în termeni de recunoaștere, protecție și respect autentic.
Apelul final — „Profesori, aveți grijă de voi” — capătă o nuanță aproape paradoxală. Cum ai grijă de tine într-un sistem care te învață, implicit, să te neglijezi? Cum îți trasezi limite când rolul tău profesional presupune, prin definiție, disponibilitate constantă?
Poate că răspunsul nu trebuie să vină doar de la profesori.
Poate că este momentul ca societatea să își revizuiască profund relația cu această profesie. Să treacă de la clișee la înțelegere, de la așteptări nerealiste la responsabilitate colectivă. Pentru că, în cele din urmă, sănătatea profesorilor nu este o problemă individuală — este o problemă de interes public.
Iar ignorarea ei nu mai este o opțiune.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
