În România, educația este declarată constant „prioritate națională”. În practică, însă, rămâne unul dintre domeniile cel mai puțin respectate, cel mai incoerent gestionate și, paradoxal, cel mai des invocat în discursuri politice. Între prevederile legale și realitatea din școli există o ruptură tot mai evidentă.
Nu poți pretinde performanță într-un sistem în care profesorii sunt plătiți la limita decenței, în raport cu responsabilitatea socială pe care o au.
Statul român, prin politicile sale salariale, transmite un mesaj clar: educația contează declarativ, dar nu financiar. Or, orice analiză serioasă de politici publice arată că subfinanțarea resursei umane duce inevitabil la scăderea calității.
Sistemul gradelor didactice ar trebui să recompenseze excelența. În realitate, a devenit adesea un traseu birocratic, în care acumularea de diplome și vechime nu garantează performanța la clasă. Avem profesori tineri, fără grade superioare, care inovează, motivează și schimbă destine, și profesori cu toate gradele obținute, dar blocați în practici învechite. Problema nu este existența gradelor, ci lipsa unei corelări reale între acestea și performanța efectivă.
Legislația prevede concursuri pentru directori. Dar credibilitatea acestor proceduri este serios afectată de percepția larg răspândită că rezultatele nu reflectă întotdeauna exclusiv competența. Mai ales în etapele subiective, precum proba orală, transparența este insuficientă pentru a elimina orice suspiciune. Când încrederea dispare, sistemul devine vulnerabil la influențe și loialități informale.
Există practici tolerate tacit în care anumite persoane aflate în poziții de conducere își atribuie merite simbolice în proiecte și activități la care nu au contribuit. Aceste comportamente nu sunt doar imorale, ci contravin principiilor de integritate și etică profesională. Mai grav, ele transmit un mesaj toxic: contează poziția, nu contribuția.
Programele școlare sunt excesiv de încărcate, ignorând realitatea din clasă. Profesorii sunt forțați să „parcurgă materia”, nu să o aprofundeze. Remedierea, adaptarea la ritmul elevului, gândirea critică – toate devin victime colaterale ale unui curriculum construit pe cantitate, nu pe relevanță.
Un fenomen din ce în ce mai prezent este presiunea exercitată de unii părinți pentru obținerea de note mari, indiferent de nivelul real al elevului. Această practică distorsionează evaluarea și subminează autoritatea profesorului. Școala nu mai este spațiu de formare, ci devine, periculos, un furnizor de rezultate cosmetizate.
Profesorii lucrează într-un mediu tot mai tensionat: responsabilități multiple, presiune administrativă, relații dificile cu părinții, lipsa sprijinului instituțional. Cu toate acestea, nu există politici reale de protecție a sănătății psihice a cadrelor didactice. Este o formă de neglijență sistemică.
Mass-media promovează frecvent cazuri negative izolate, transformându-le în percepții generale.
În lipsa unei reacții instituționale coerente, imaginea profesorului este erodată constant. Respectul social nu dispare întâmplător – este pierdut atunci când nu este apărat.
Cea mai gravă problemă rămâne lipsa unei viziuni autentice. Educația este folosită ca instrument de discurs, nu ca prioritate strategică. Deciziile sunt adesea reactive, fragmentate și influențate politic. În aceste condiții, stabilitatea și performanța devin imposibile.
Educația românească nu duce lipsă de profesori dedicați. Duce lipsă de coerență, de corectitudine și de respect instituțional.
Fără transparență reală, fără evaluare autentică a performanței și fără depolitizare, orice reformă va rămâne superficială.
Nu profesorii sunt problema sistemului. Ci sistemul care, de prea multe ori, îi descurajează pe cei care chiar își fac meseria.
Adriana Cireș
Profesor Școala Gimnazială Nr. 117, București
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
