Îl văd pe lista domnului Siegfried Mureșan. Iar motivul nu este că nu ar avea competență academică. Motivul este mult mai simplu: un ministru trebuie judecat după ceea ce reușește să schimbe în sistem, nu după calitatea CV-ului său.
În cazul lui Mihai Dimian, există câteva întrebări serioase la care un eventual al doilea mandat ar trebui să răspundă înainte de orice discuție despre continuitate.
Prima problemă este distanța dintre discurs și realitatea din școli. Vorbește despre dialog, empatie, reformă și răbdare, însă în 2026 profesorii au continuat să protesteze față de măsurile de austeritate și față de problemele salariale. În aprilie, sindicatele din educație au protestat chiar în fața Ministerului Educației, reclamând inclusiv diminuarea unor drepturi și efectele măsurilor adoptate asupra personalului din învățământ.
Un ministru al Educației nu poate deveni doar administratorul austerității. Chiar Dimian a recunoscut că sistemul are nevoie de finanțare suplimentară și că actualul tarif pentru plata cu ora nu este suficient pentru a atrage personal. În același timp, ministerul s-a lăudat cu reduceri de cheltuieli de personal în structura centrală. Problema este că educația nu se reformează contabil. Și aici chiar mi se pare o dublă măsură. Se reformează investind în oameni, în școli și în calitatea actului educațional, apoi compătimește.
A doua problemă este incapacitatea de a oferi profesorilor o perspectivă clară asupra salarizării. În mai 2026, ministrul declara că existau șapte variante ale legii salarizării și că niciuna nu era agreată. Pentru un sistem în care atragerea și păstrarea profesorilor reprezintă una dintre problemele structurale, acesta nu este un detaliu administrativ. Este o problemă de strategie.
A treia problemă este reforma curriculară făcută într-un sistem care încă nu și-a rezolvat problemele de bază. În 2026 au fost aprobate sute de programe școlare noi, iar ministerul vorbește despre o reformă profundă a curriculumului.
Dar întrebarea mea fundamentală este alta: câtă reformă mai poate suporta profesorul de la catedră fără resurse, fără timp și fără stabilitate? Și fără o structură clară, la naiba.
Să modifici sute de programe poate suna spectaculos într-un comunicat de presă, că după presă suntem în limbă. Într-o școală, însă, reforma înseamnă formare reală, materiale, timp pentru pregătire, reducerea birocrației, clase funcționale, sprijin pentru elevii cu dificultăți și condiții în care profesorul să poată aplica ceea ce i se cere.
Altfel, riscăm să schimbăm documentele curriculare mai repede decât reușim să schimbăm realitatea din clasă.
Realitatea nu este una confortabilă. Chiar ministrul Dimian a declarat recent că procentul elevilor cu dificultăți severe de alfabetizare funcțională ar putea fi de aproximativ 60%, dacă sunt luate în calcul și anumite categorii de elevi care nu intră în eșantionul PISA.
Aici se vede adevărata măsură a unei politici educaționale: nu câte ordine de ministru au fost semnate, ci dacă elevul înțelege mai bine ceea ce citește, dacă profesorul are condiții mai bune de muncă și dacă școala reușește să reducă abandonul și inechitatea. Și aici stăm jalnic.
Mai există, din punctul meu de vedere, și problema comunicării publice.
Mihai Dimian insistă asupra ideii că în educație „nu avem haos”, ci un sistem complex cu multe probleme.
Formularea este rezonabilă administrativ. Dar pentru profesorul care trebuie să gestioneze simultan lipsa de personal, birocrația, problemele de disciplină, diferențele uriașe dintre nivelurile elevilor, presiunea evaluărilor și efectele măsurilor de austeritate, disputa semantică despre dacă sistemul este sau nu „haotic” este secundară.
Profesorii nu au nevoie să li se explice că problemele lor nu reprezintă „haos”. Au nevoie ca problemele să fie rezolvate. Există, desigur, și lucruri care pot fi trecute în bilanțul ministrului: rezultatele la Bacalaureat din 2026 au fost mai bune decât în anul precedent, au fost derulate proiecte importante de digitalizare și au fost făcuți pași în reforma curriculară.
Tocmai de aceea evaluarea trebuie să fie serioasă: un ministru nu trebuie nici demonizat, nici sanctificat. Trebuie evaluat. Iar bilanțul lui Mihai Dimian este bun? Este continuitatea soluția pentru problemele pe care mandatul său nu le-a rezolvat încă?
Un al doilea mandat nu poate fi justificat prin formula „mai avem nevoie de timp”. În educație, timpul este deja principala resursă pierdută de generații de elevi.
Un al doilea mandat ar trebui acordat numai dacă există un plan clar, măsurabil și finanțat pentru ceea ce urmează: salarii predictibile, reducerea birocrației, sprijin real pentru profesori, combaterea abandonului, alfabetizare funcțională, reducerea inegalităților, stabilitate curriculară și investiții care ajung efectiv în școală.
România nu are nevoie de încă un ministru care să explice de ce sistemul este complex. Are nevoie de un ministru care să poată demonstra, prin rezultate măsurabile, că după mandatul său școala funcționează mai bine decât înainte.
Iar înainte de a vorbi despre un al doilea mandat al lui Mihai Dimian, aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundă atât el, cât și cei care îi susțin continuitatea:
Ce s-a schimbat concret în bine pentru profesorul și elevul din școala românească? Câtă grijă avem de profesori și elevi?
Prof. Petruț Rizea
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
