Despre ce riscăm să pierdem atunci când transformăm două săptămâni de învățare nonformală în încă cinci zile de ore, aplicații și teste.
La câteva zile după ce a anunțat că „Școala altfel” și „Săptămâna verde” ar trebui să se desfășoare după același program ca celelalte săptămâni de școală, ministrul Educației, Mihai Dimian, a venit cu o precizare: programele nu vor fi eliminate, „orarul rămâne același”, însă, în timpul orelor obișnuite, elevii ar urma să lucreze cu aplicații din viața reală, să susțină teste în format digital și să folosească laboratoarele de științe și laboratoarele inteligente.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Ideea de a apropia școala de realitate nu este, în sine, problematică. Dimpotrivă. Este una dintre nevoile reale ale educației: elevii trebuie să înțeleagă la ce le folosesc lucrurile pe care le învață, să poată transfera cunoștințele în contexte noi și să dezvolte competențe pe care nu le pot dobândi doar memorând informații.
Problema este însă alta: ce se întâmplă atunci când numim „altfel” exact ceea ce școala ar trebui să facă oricum?
Ce ar trebui să fie, de fapt, „altfel”?
Un profesor de matematică poate lucra cu probleme din viața reală într-o zi obișnuită de școală. Profesorul de limba română poate construi activități pornind de la texte, situații și contexte autentice, iar profesorii de științe pot include experimente atunci când există resursele potrivite. Evaluarea digitală poate fi, la rândul ei, integrată în activitatea curentă acolo unde școala dispune de infrastructura necesară.
O dezbatere, o simulare, un proiect sau o activitate interdisciplinară nu ar trebui să fie rezervate unei săptămâni speciale.
Acestea fac parte dintr-o școală care încearcă să-i învețe pe copii să folosească ceea ce știu, nu doar să reproducă informații. Dacă elevii au nevoie să fie mai buni la aplicarea cunoștințelor, soluția nu poate fi să rezervăm aplicarea lor pentru cinci zile dintr-un an școlar. Dacă avem nevoie de mai multă evaluare digitală, ea poate fi integrată în evaluarea obișnuită. Dacă laboratoarele există, ele ar trebui folosite pe parcursul întregului an, nu doar atunci când calendarul ajunge la „Săptămâna altfel”.
Din păcate, aceasta este deja o realitate în multe școli: activitatea rămâne centrată în primul rând pe transmiterea și verificarea cunoștințelor, iar întâlnirea lor cu lumea reală este împinsă spre proiecte, activități extracurriculare și săptămâni speciale.
Tocmai de aceea, „Școala altfel” ar trebui să creeze spațiu pentru acele experiențe pe care programul obișnuit le lasă mai greu să intre în sala de clasă.
Cel puțin până când Ministerul Educației va formula o direcție clară despre cum ar trebui să arate educația în România și va crea efectiv condițiile pentru a o pune în practică, nu văd de ce am renunța tocmai la puținele contexte în care profesorii pot scoate învățarea din rutina obișnuită a sălii de clasă.
Poate că acesta este, de fapt, unul dintre rosturile celor două programe: nu să adauge încă un strat peste ceea ce școala face deja, ci să le ofere elevilor, pentru câteva zile, ocazia de a învăța în alte contexte și prin alte experiențe.
Problema nu este existența programelor, ci felul în care sunt folosite
Există, desigur, o discuție legitimă pe care Ministerul Educației ar putea să o poarte: cum sunt organizate, în realitate, aceste două săptămâni în școli? Între intenția programului și ceea ce se întâmplă efectiv în unele clase poate exista o diferență considerabilă.
În practică, „Școala altfel” este adesea construită din activități improvizate, iar, atunci când nu există un plan coerent sau resurse suficiente, poate ajunge și la situații în care câteva filme sunt puse în timpul orelor doar pentru că trebuie cumva ocupat timpul. Mai ales la liceu, aceste săptămâni ajung uneori să fie tratate atât de puțin ca perioade reale de învățare, încât prezența elevilor la activități devine ea însăși o problemă.
Exact aici merită intervenit. În loc să schimbăm natura programelor pentru a le transforma în câteva ore obișnuite, doar puțin diferite, poate că Ministerul Educației ar putea verifica mai atent cum sunt organizate aceste săptămâni și să ofere profesorilor sprijin real pentru a construi activități de educație nonformală: nu doar recomandări generale despre caracterul aplicativ al activităților, ci modele concrete, adaptabile la vârsta elevilor, la resursele școlii și la comunitatea în care aceasta funcționează.
O vizită la muzeu, de exemplu, nu trebuie să însemne pur și simplu că o clasă ajunge într-o sală, ascultă un ghid și pleacă. Profesorii pot transforma vizita într-un joc de tip treasure hunt, în care elevii caută informații, rezolvă indicii și lucrează în echipe. O plimbare prin oraș poate deveni o vânătoare de indicii despre istorie, arhitectură sau literatură, iar o ieșire într-un parc poate fi transformată într-o investigație despre biodiversitate.
O sală de judecată poate deveni spațiul unui proces literar, teatrul poate deveni punctul de plecare pentru o dezbatere după spectacol, iar o excursie într-un alt oraș poate presupune ca elevii să construiască un traseu, să estimeze costuri, să caute informații despre obiectivele vizitate și să stabilească detaliile necesare pentru organizarea excursiei.
Nu sunt activități care înlocuiesc învățarea. Sunt activități prin care învățarea capătă un alt context.
Excursia nu este o zi pierdută de școală
Poate că excursiile sunt privite uneori prea mult doar ca o formă de recreere și prea puțin ca ceea ce pot fi în realitate: contexte de învățare și de responsabilizare. Un elev care pleacă într-o excursie nu învață doar despre locul pe care îl vizitează. Învață să respecte o oră de întâlnire, să aibă grijă de lucrurile lui, să țină cont de un grup, să respecte reguli într-un spațiu public și să fie atent la oamenii din jurul său. Într-un astfel de context, profesorul nu mai poate controla fiecare pas al copilului, iar acesta trebuie să ia singur mici decizii și să înțeleagă că libertatea vine împreună cu responsabilitatea.
Autonomia nu se învață doar vorbind despre autonomie, ci și exersând-o în contexte reale. Când un copil trebuie să fie atent la ora la care trebuie să se întâlnească cu grupul, să-și gestioneze lucrurile, să aleagă între mai multe variante sau să ceară ajutor atunci când nu se descurcă, el învață ceva ce nu poate fi redus la un obiectiv trecut într-o fișă de activitate. Mai important, excursia poate fi construită în jurul unei teme și poate deveni o experiență interdisciplinară.
O vizită la un muzeu poate aduce împreună istoria, educația socială, literatura, arta și geografia. Un traseu printr-un oraș poate deveni un exercițiu de orientare, documentare și comunicare. Copiii pot primi sarcini, pot lucra în echipe, pot face observații, pot căuta informații și pot prezenta ceea ce au descoperit. Într-o astfel de activitate, copilul nu doar primește informație, ci trebuie să observe, să întrebe, să decidă, să colaboreze și să se adapteze. Iar aceste lucruri nu sunt secundare în educație. Sunt parte din ceea ce înseamnă să formezi un om care poate funcționa autonom într-o lume reală.
A ști nu este același lucru cu a ști ce să faci cu ceea ce știi
Există o tendință firească de a răspunde problemelor din educație prin ceea ce putem măsura cel mai ușor: mai multe teste, mai multă exersare. Numai că educația nu se reduce la ceea ce poate fi măsurat rapid pe o foaie. Un copil trebuie să știe să citească, să înțeleagă și să interpreteze un text, dar și să asculte un om.
Trebuie să știe să rezolve o problemă de matematică, dar și să-și organizeze propriii bani. Trebuie să poată scrie un text argumentativ, dar și să poată purta o discuție în contradictoriu fără să transforme dezacordul într-un conflict. Trebuie să poată folosi tehnologia pentru a învăța, dar și să verifice dacă informațiile pe care le găsește online sunt corecte și de încredere.
O parte dintre aceste lucruri se învață în sala de clasă. Altele se învață mai bine atunci când copilul iese, măcar temporar, din schema obișnuită a băncii, a tablei și a catalogului. Transferul nu se produce numai prin exerciții. Se poate produce într-un muzeu, într-o bibliotecă, la teatru, într-o conversație cu un profesionist sau într-o echipă care trebuie să rezolve o problemă. Se poate produce într-o dezbatere în care trebuie să-ți susții punctul de vedere și să-l asculți pe celălalt, într-o activitate de voluntariat în care descoperi că o comunitate nu funcționează fără responsabilitate individuală sau într-o excursie în care trebuie să ai grijă de tine și de ceilalți.
Tocmai aici se află diferența dintre o lecție mai aplicată și o experiență educațională diferită. În primul caz, schimbăm modul în care lucrăm cu un conținut. În al doilea, schimbăm contextul în care copilul trebuie să gândească, să acționeze și să relaționeze cu ceilalți. Ambele sunt importante, dar nu sunt același lucru.
Săptămâna verde nu este doar despre plante
În cazul „Săptămânii verzi”, lucrurile sunt poate și mai clare. Educația pentru mediu nu înseamnă doar să învățăm definiții despre ecosisteme, reciclare sau schimbări climatice. Înseamnă să înțelegem relația dintre propriile alegeri și mediul în care trăim.
O activitate în aer liber, o analiză a felului în care este gestionat gunoiul într-o comunitate, o investigație despre spațiile verzi din cartier, o acțiune de ecologizare urmată de o discuție despre consum sau un proiect în care elevii propun soluții pentru o problemă locală pot avea o valoare educațională pe care o fișă de lucru nu o poate reproduce.
A învăța despre mediu este important, dar a observa mediul, a identifica o problemă și a înțelege că propriile alegeri au consecințe asupra lui înseamnă deja un alt mod de a învăța. Iar tocmai pentru astfel de experiențe merită să existe un program care scoate, măcar pentru câteva zile, școala din rutina ei obișnuită.
Nu avem nevoie de mai puțină școală. Avem nevoie să știm când să-i schimbăm forma
Declarația ministrului deschide, de fapt, o discuție importantă. Nu despre faptul că elevii ar trebui să aplice ceea ce învață — este evident că trebuie să o facă — și nici despre folosirea tehnologiei sau a laboratoarelor atunci când acestea pot susține învățarea. Problema este alta: de ce ar trebui ca tocmai aceste lucruri, care ar trebui să facă parte din școala de zi cu zi, să ocupe spațiul destinat unor experiențe educaționale pe care programul obișnuit le oferă mai greu?
Poate că, în loc să transformăm „Școala altfel” în câteva ore obișnuite, doar puțin diferite, ar fi mai util să ne uităm la ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste săptămâni. Să vedem ce funcționează și ce nu, unde ajung elevii să privească filme doar pentru că trebuie ocupat timpul, unde profesorii au nevoie de sprijin pentru a construi activități și ce muzee, instituții, organizații și spații din comunitate pot deveni parteneri ai școlii.
Ministerul ar putea contribui tocmai la această schimbare: să ofere resurse, exemple și parteneriate, să pună școlile în legătură cu instituții culturale și organizații din comunitate și să arate cum poate fi construită coerent o astfel de săptămână. Nu să le spună profesorilor doar să facă „ceva mai aplicat”, ci să-i ajute să construiască activități care chiar nu pot fi confundate cu o oră obișnuită.
O școală bună nu este una în care toate zilele arată la fel și nici o săptămână „altfel” nu trebuie să fie o vacanță mascată. Între cele două există un spațiu educațional valoros: câteva zile în care elevii pot învăța altfel tocmai pentru că nu fac, timp de cinci zile, exact ceea ce fac în restul anului.
Poate că, înainte să ne întrebăm cum facem ca „Școala altfel” să semene mai mult cu școala obișnuită, ar trebui să ne întrebăm ce pierdem atunci când o facem să semene prea mult cu ea.
Raluca-Nicoleta Ene
Profesoară de limba și literatura română
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
