Am plâns în prima zi de școală. Astăzi lucrez la o florărie, pe un salariu bun, coordonez o echipă mică, frumoasă și unită, fac postări cu buchetele noastre și comunic cu clienții.
Dar am sufletul rănit și da, am plâns în prima zi de școală... pentru că, după atâta muncă, după ani de studiu și după toate examenele pe care le-am dat ca să ajung profesor, am fost respinsă de sistem și am înțeles cât de fragil poate fi locul unui profesor cu vocație în școala românească.
Am obținut peste 7 la Titularizare, nu contează cât exact, a fost o notă mare. Pentru mine, nota aceea nu a fost doar un rezultat pe o foaie. A fost dovada că am muncit, că am învățat și că merit o șansă.
Numai că nota bună nu mi-a adus și un post.
Am urmărit săptămâni întregi liste, actualizări și ședințe publice. Într-o școală apăreau câteva ore, în alta alte câteva. Ici două ore, colo patru. Pentru o normă întreagă ar fi trebuit, practic, să adun bucăți de catedră din mai multe locuri și să alerg între școli. Să nu mai am viață!
Astfel, locul meu de muncă n-ar fi fost doar despre predare, ci despre o navetă grea, despre timp pierdut pe drum, mult stres și oboseală. Despre nesiguranța de la sfârșitul fiecărui an. Despre imposibilitatea de a-ți face planuri atunci când nu știi dacă peste câteva luni vei mai avea unde să mergi la serviciu.
Am încercat să rezist. Mi-am spus că poate anul viitor va fi mai bine. Că poate voi mai adăuga specializări și că, la un moment dat, va apărea și pentru mine un post întreg într-o singură școală.
Dar te saturi după niște ani de chin iar speranța începe să semene cu oboseala. Așa am ajuns să renunț.
Astăzi lucrez la florărie. Poate că cineva va spune: „Lasă, acum măcar ai un salariu mai bun. Ar trebui să fii mulțumită.”
Da. Câștig mai bine, am liniște, nu-mi bat capul prea tare, am un program stabil, niște colegi drăguți. Dar salariul și toate astea nu poate cumpăra ceea ce am pierdut. Numai un profesor cu vocație poate înțelege. Numai unul care răspundea în copilărie când era întrebat ce vrea să se facă: eu vreau să fiu profesor când voi fi mare!
Nimic nu poate cumpăra bucuria de a intra într-o clasă. Nu poate înlocui emoția unei lecții care a mers bine. Nu poate umple golul lăsat de copiii pe care i-aș fi putut învăța. Nu poate șterge sentimentul că, deși am fost suficient de bună pentru examen, nu am fost suficient de „necesară” pentru un post.
La florărie lucrez printre flori. Sunt frumoase, delicate și, într-un fel, liniștitoare.
Dar uneori, când pregătesc un buchet, mă gândesc că și profesorii au nevoie să fie îngrijiți ca să poată crește. Au nevoie de stabilitate, respect și șansa de a-și construi o carieră.
Aud tot mai des că România are nevoie de profesori. Că există deficit de cadre didactice. Că școlile caută oameni. Atunci am o întrebare pe care nu reușesc să o alung:
Cum poate exista un deficit de profesori, când oameni care vor să predea, care obțin note bune și care sunt dispuși să muncească sunt împinși, încetul cu încetul, în afara sistemului?
Problema nu este doar câți profesori avem. Poate că trebuie să ne întrebăm și câți profesori pierdem. Eu sunt unul dintre ei.
Și, deși astăzi am un salariu mai bun, durerea din suflet este mai mare decât diferența de pe fluturașul de salariu. Unele plecări nu se fac fiindcă nu mai iubești meseria. Uneori pleci tocmai pentru că ai iubit-o prea mult și ai obosit să lupți singur pentru un loc în ea.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Laura Zaharia
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
