Luni voi merge, cu speranță și cu emoție, în prima mea zi de lucru la noua școală în care voi preda anul acesta, după opt ani petrecuți în aceeași unitate de învățământ, din care am făcut tot posibilul să plec.
De ce am ales să plec?
Când am venit acolo, în primul meu an ca profesoară, în cancelarie erau oameni pe care îi priveam cu respect. Profesori serioși, dedicați, oameni care își luau meseria în serios și pentru care școala însemna mai mult decât un loc de muncă.
Astăzi, dintre colegii pe care i-am găsit atunci au mai rămas doar patru. În rest, colectivul s-a schimbat. Unii au plecat, alții au venit și au rămas, alții s-au schimbat la rândul lor. Iar, de la an la an, am avut tot mai puternic sentimentul că echipa nu se construiește, ci se destramă, dar mai ales se degradează.
Am făcut tot ce am putut ca să reușesc să plec și să mă mut la o altă școală. Nu pentru că mi-ar fi fost ușor să las în urmă opt ani din viața mea profesională, ci pentru că ajunsesem într-un punct în care nu mă mai regăseam în atmosfera de acolo.
Nu vorbesc despre diferențe de personalitate. Nu trebuie să fim toți la fel. Vorbesc despre lucruri care, în opinia mea, țin de profesionalism și de respectul pentru locul în care lucrăm.
În timp, cancelaria s-a transformat într-un spațiu în care se organizau frecvent adevărate petreceri de aniversare. Se aduceau platouri cu mâncare, cutii de pizza, se stătea la masă și discuții întinse, iar uneori colegii intrau cu întârziere la ore. Muzica răsuna într-o boxă portabilă, ca și cum acel spațiu nu mai era unul al unei instituții de educație, ci unul de socializare. Nu mă refer doar la aniversările celor de față. Era ziua soțului sau a copilului, persoana respectivă întindea o masă. Așa că se găseau frecvent ocazii.
Apoi, cancelaria s-a transformat într-un fel de bazar.
Cataloage de cosmetice, bijuterii, haine, comenzi, schimburi și plăți care urmau să fie făcute la salariu. Periodic apăreau produse noi, colecții noi și, odată cu ele, discuții despre cine vrea, cine comandă și cine mai are de plătit.
Mai târziu au apărut și jocurile cu bani. „CAR-ul țigănesc”, cum i se spunea popular.
Și apoi au apărut plicurile.
Se strângeau bani pentru zile de naștere. Câte 10 lei de persoană pentru un coleg, sume mult mai mari pentru directoare, sau pentru inspector, când erau zilele lor de naștere sau de nume. Niciodată pentru doaman de la curățenie. Pentru unii se găseau întotdeauna bani, pentru alții aproape niciodată.
Poate vă gândiți că e o chestie de opțiune. Dacă vrei dai, dacă nu vrei nu dai. Uite că eu n-am mai vrut să dau tocmai că se făceau diferențierile astea. Și am fost bârfită și marginalizată.
Poate că, privite separat, toate acestea par lucruri mărunte. Dar puse cap la cap, timp de ani de zile, ele spun ceva despre cultura unui colectiv.
E și un semnal de alarmă în jurul întrebării: ce fel de oameni ies din învățământ și ce oameni intră? Ce fel de oameni sunt atrași în sistem și ce fel de oameni nu-și mai găsesc locul?
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Școala nu este doar clădirea, catalogul, programa și orarul, este și atmosfera pe care adulții o creează în jurul copiilor. Este modelul de profesionalism pe care îl văd zi de zi. Este felul în care profesorii își respectă meseria, timpul, colegii și, înainte de toate, elevii.
La un moment dat, am realizat că nu mai pot să mă prefac că este în regulă și nu mai rezist, așa că am plecat. Nu plec cu bucuria că am renunțat la ceva, ci cu speranța că merg spre ceva mai bun.
Am scris pentru că acesta este lucrul pe care vreau să-l spun, mai ales colegilor care lucrează în școli mici, în mediul rural, acolo unde fiecare om contează enorm: aveți grijă de școlile voastre.
Nu confundați colegialitatea cu tolerarea lipsei de profesionalism. Nu transformați cancelaria într-un spațiu în care orice este permis doar pentru că „suntem între noi”. Școala trebuie să fie, dacă nu un loc perfect, măcar un loc în care să existe respect pentru ceea ce facem.
Școala trebuie să fie ca o biserică, nu prin solemnitate și nici prin interdicții, ci prin respectul pe care îl avem pentru locul în care lucrăm și pentru misiunea pe care ne-am asumat-o.
Până la urmă, omul sfințește locul. Atunci când oamenii uită de ce au venit într-o școală, nici cea mai frumoasă clădire și nici cea mai bună strategie educațională nu pot salva atmosfera de acolo.
Prof. L.T.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
