Vă spun ceva ce poate n-o să ne placă să auzim: problema școlii de astăzi nu este doar că elevii nu mai au disciplină. Problema este că nici noi, adulții, nu mai știm ce vrem de la școală! Ne plângem că nu mai există reguli, că elevii nu mai respectă profesorii, că fiecare face ce vrea, că părinții pun presiune, că profesorul nu mai are autoritate, că în clasă e gălăgie și haos.
Și când, în sfârșit, apare ideea unei reguli clare, începem imediat să orbecăim. Uitați-vă la discuția despre uniforma școlară.
Ani de zile am auzit: „Ce bine era pe vremea noastră! Aveam uniformă, toți eram la fel, nu exista competiția asta nebunească între copii!”
Și, sincer, există un adevăr aici. Astăzi, dacă unul vine cu adidași de 1.000 de lei, în scurt timp îi vor și ceilalți. Dacă unul are o geacă „de firmă”, ceilalți trebuie să aibă și ei. Dacă unul apare cu ultimul model de telefon, începe comparația.
Copiii nu trăiesc într-un vid, ei se compară, se imită și se judecă între ei. Iar părinții ajung să plătească o taxă invizibilă: taxa de a ține pasul cu grupul.
„Al meu nu poate să meargă cu aia, că râd ceilalți de el.”
„Toți au, numai al meu nu.”
„Trebuie să-i iau și eu.”
Ceea ce ar trebui să fie școală devine, pe alocuri, paradă de etichete, branduri și posibilități financiare ale familiei. Părinții se plâng că nu mai pot face față presiunii. Profesorii se plâng că elevii sunt preocupați de haine și telefoane mai mult decât de școală. Toată lumea spune că trebuie făcut ceva. Se redeschide discuția despre uniformă.
Numai că, surpriză! Deodată apar aceleași voci care spun:
„Dar uniforma e plictisitoare!”
„Îngrădește personalitatea copilului!”
„Copiii trebuie să se exprime!”
„Dar dacă nu le place modelul?”
„Dar cine alege designul?”
„Dar dacă se fac aranjamente?”
„Dar de ce să fie toți la fel?”
Păi... stați puțin!
Nu tot voi spuneați, ieri, că vremurile de odinioară erau mai bune tocmai pentru că existau reguli? Nu tot voi spuneați că era mai puțină presiune socială? Nu tot voi spuneați că elevii erau mai disciplinați? Nu tot voi vă plângeați că astăzi fiecare copil vine îmbrăcat cum vrea, cu ce vrea și cât îl ține buzunarul? Atunci ce vrem, până la urmă?
Vrem autoritate, dar fără să autorizeze nimeni nimic. Limite, dar să fie negociabile. Copii disciplinați, dar adulți care nu sunt în stare să stabilească o regulă și să o respecte.
Noi ăștia mari am transformat școala într-un loc în care aproape orice regulă trebuie justificată, negociată, reinterpretată și, eventual, contestată până când nu mai rămâne nimic din ea. Și după aceea ne mirăm că elevul întreabă:
„Dar de ce trebuie să fac asta?”
Pentru că i-am arătat, ani la rând, că orice „trebuie” este negociabil.
Să fie foarte clar: nu spun că uniforma rezolvă școala. Nu o să devină elevul mai deștept doar pentru că poartă sacou. Nu despre asta este vorba. Uniforma este doar un exemplu.
Exemplul unei reguli simple, vizibile, care spune: aici nu venim fiecare cum vrem, pentru că există un cadru comun. Școala are nevoie de astfel de cadre.
Copilul are nevoie să știe că nu totul se negociază. Că există reguli. Că există consecințe. Că profesorul are autoritate. Că părintele și profesorul nu se luptă unul cu celălalt în fața lui. Că „nu” poate însemna pur și simplu „nu”.
Și mai ales că libertatea nu înseamnă lipsa regulilor. Asta am uitat noi, adulții!
Am vrut să fim atât de moderni, atât de flexibili, atât de atenți să nu „îngrădim” personalitatea copilului, încât am ajuns să nu mai punem aproape nicio limită. Iar copilul, săracul, ce să înțeleagă?
Astăzi îi spunem că trebuie să respecte regula. Mâine îi explicăm că regula poate fi contestată. Poimâine o schimbăm pentru că s-a supărat cineva. Și după aceea ne mirăm că nu mai are disciplină.
Cum să învețe copilul fermitatea de la niște adulți care se răzgândesc la fiecare cinci minute? Cum să respecte regulile dacă noi, cei mari, suntem primii care le discutăm până la desființare? Cum să respecte autoritatea dacă profesorul trebuie să ceară voie să fie profesor?
Școala nu are nevoie de copii speriați. Dar nici de copii care cred că lumea se învârte în jurul preferințelor lor. Are nevoie de limite, reguli, consecvență și respect.
Iar dacă noi, adulții, nu suntem în stare să cădem de acord asupra unor lucruri atât de simple, poate că înainte să-i certăm pe copii pentru lipsa disciplinei ar trebui să ne uităm puțin în oglindă. Pentru că adevărul este dureros: copiii nu s-au născut fără reguli. I-am învățat noi că regulile sunt opționale.
Dacă vrem să reparăm școala, poate ar fi timpul să începem cu noi! Cu adulții care trebuie să decidă, în sfârșit, ce vor de la școală.
Pentru că o școală în care nimeni nu mai știe ce este permis, ce este interzis, cine stabilește regulile și cine le aplică nu este o școală „modernă”.
Este pur și simplu o școală în care s-a instalat haosul!
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Prof. Petre Dumitru
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
