Fata mea trece clasa a VII-a. Este un copil bun la învățătură. Foarte bun, spun profesorii. Menționez că eu nu lucrez în școala în care ea învață. Este serioasă, conștiincioasă, responsabilă și, mai ales, muncește. Nu este genul de copil care învață o dată și știe tot. Nu o consider „supradotată”. Nu cred că are vreun talent ieșit din comun care o face să nu simtă oboseala sau presiunea.
Este, pur și simplu, un copil silitor, educat în acest psirit, de a respecta școala și profesorii. Dar mai ales de a învăța pentru ea, în primul rând.
Și tocmai pentru că este silitoare, aproape fiecare profesor vede în ea copilul potrivit pentru următoarea olimpiadă. Matematică? „Trebuie neapărat să meargă la olimpiadă, e cea mai bună.” La Română la fel.
La Biologie, insistențe din partea profesoarei - „Este păcat să nu încerce.”. La Geografie la fel. Și tot așa.
Știu că intențiile sunt bune. Știu că un profesor care vede un copil muncitor și serios vrea să-l încurajeze. Știu că o medalie aduce bucurie tuturor, o diplomă arată frumos în portofoliu și o calificare la o etapă superioară este o reușită.
Dar vreau să spun ceva ce poate nu se vede din clasă: copilul obosește. Mă doare sufletul să văd cum trag toți de ea.
Copilul are emoții. Se teme să nu dezamăgească. Se simte prost când spune „nu”. Are impresia că, dacă poate, atunci trebuie neapărat să facă. Dacă a fost bună la un concurs, trebuie să fie bună și data viitoare. Dacă un profesor are încredere în ea, îi este rușine să spună că nu mai poate.
Și, încet-încet, ajunge să nu mai știe dacă face lucrurile pentru că îi plac sau pentru că se așteaptă toată lumea să le facă. La noi a apărut deja stresul și nici nu a început anul școlar.
Clasa a VII-a nu mai este chiar copilărie. Vine acum clasa a VIII-a, vine Evaluarea Națională și, inevitabil, începem să ne gândim la examen. Ne dorim să se pregătească serios pentru el. Am luat chiar decizia să nu facem meditații și să încercăm să îi păstrăm un program cât mai echilibrat.
Dar când începi să aduni olimpiadă de matematică, olimpiadă de română, biologie, geografie, concursuri, proiecte, pregătiri suplimentare și tot felul de „ar fi păcat să nu...”, îți dai seama că, de fapt, copilului nu-i mai rămâne prea mult timp să fie copil.
Unde se termină încurajarea și unde începe presiunea? Nu vreau ca fata mea să fie premiantă cu orice preț. Nu vreau să aibă un teanc de diplome și să-și amintească din gimnaziu doar sălile de concurs, frica de a nu greși și senzația că trebuie mereu să demonstreze ceva.
Vreau să-i placă să învețe. Dar să aibă timp să citească și pentru ea, nu doar pentru concurs. Vreau să iasă afară, să se mai și joace, să râdă, să aibă timp de prieteni. Nu în ultimul rând, să doarmă liniștită.
Să nu fie mereu „copilul olimpic”, „copilul de la care se așteaptă ceva”. Vreau să fie pur și simplu copil.
Și mai vreau să spun ceva profesorilor, cu tot respectul pe care îl am pentru munca lor:
Nu mai trageți mereu de copiii buni!
Știu că sunt la îndemână. Știu că sunt serioși, vin cu tema făcută, învață, nu fac probleme și atunci este ușor să spui: „Pe ea o trimit la concurs, că sigur se descurcă.”
Dar poate tocmai pentru că se descurcă, ar trebui uneori să fie lăsată în pace. Poate că nu trebuie să fie mereu ea. Poate că și copilul care ia nota 3 merită timpul și energia dumneavoastră. Poate că o adevărată performanță nu este doar să mai aduceți o medalie la școală.
Zuc eu că mai mare reușită decât o medalie la olimpiadă este să iei un copil de nota 3 și să-l duci la 6. Să-i arăți că poate și să-l faci pe cel care se consideră „slab” să ridice mâna în clasă.
Să determini un copil care nu înțelege o lecție să plece acasă spunând: „Azi am înțeles.” Acolo este, după părerea mea, adevărata performanță!
Nu spun să nu mai existe olimpiade. Dar să fie alegerea copilului, nu o obligație care vine din faptul că „poate”. Sau o presiune.
Un copil bun nu este o resursă inepuizabilă. Faptul că poate mai mult nu înseamnă că trebuie să facă mereu mai mult. Uneori, „mai mult” înseamnă doar mai mult stres, mai multă oboseală și mai puțină copilărie.
Așa că, înainte să spuneți unui copil „Hai, că tu poți!”, poate ar fi bine să-l întrebați și: „Tu mai vrei?” Pentru că și răspunsul „nu” trebuie să fie acceptat.
Iar noi, părinții, poate că ar trebui să avem curajul să spunem asta mai des. Nu vrem copii care doar performează. Vrem copii care sunt bine.
Dacă, din când în când, pentru ca un copil să fie bine, trebuie să spunem „nu” unei olimpiade, cred că este un preț foarte mic de plătit.
Vă mulțumesc că ați citit!
Georgiana B.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Profesoară și mamă
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
