Trăim într-un spațiu public în care vocațiile fundamentale sunt permanent puse la zid. De la dezbaterile legate de legile salarizării și amenințările cu tăieri bugetare, până la valul de venin revărsat pe rețelele de socializare, vedem cum se aruncă neîncetat cu pietre în două categorii fără de care o societate pur și simplu nu poate supraviețui: medicii și profesorii.
Recent, am văzut cu toții cazul acelui tânăr medic care a devenit viral. Un om cu o diplomă obținută prin ani grei de studiu, cu nopți nedormite, cu o cantitate colosală de cunoștințe acumulate și cu un rezidențiat parcurs cap-coadă. Și, cu toate acestea, sistemul i-a închis ușa în nas: nu a avut loc pentru el.
Acel tânăr a fost nevoit să meargă în construcții și să muncească pe șantier ca salahor, ca muncitor necalificat, doar pentru a-și putea permite un trai decent de pe o zi pe alta. Un medic. Mergem în clinici și în spitale și vedem cadre medicale — doctori, asistente, infirmiere — care muncesc de dimineața până seara, epuizați, purtând pe umeri suferința și viețile a zeci de oameni.
Și totuși, de sus, de la vârful decizional, mesajul transmis este mereu același: că nu muncesc destul sau că cer prea mult.
Mitul celor „patru ore” și realitatea din spatele catedrei. Exact aceeași etichetă degradantă este lipită și pe fruntea profesorilor. Auzim neîncetat clișeul comod și ignorant: „Profesorii muncesc doar patru ore pe zi, stau pe scaun și au trei luni de vacanță.”
Când aud această frază, ceva în sufletul meu se rupe. Am fost în postura de elev și sunt astăzi în postura de dascăl. Când ajungi să cunoști ambele perspective, înțelegi prăpastia uriașă dintre prejudecată și realitate. Un act didactic autentic nu înseamnă un adult așezat comod la o catedră, privind spre niște bănci și recitând mecanic o pledoarie de cincizeci de minute.
Un profesor nu este un manual ambulant și nici un simplu funcționar care deschide o carte, dictează șapte pagini pe tablă și pleacă acasă când sună clopoțelul. Profesorul este arhitectul sufletesc și intelectual al unui elev. Misiunea lui este mult mai profundă: este omul care crede în tine atunci când tu nu mai găsești nicio resursă interioară să o faci; îți vede potențialul ascuns, talentul brut și te ajută, pas pas, să-ți clădești propriul caracter; te învață să rămâi unic și autentic într-o lume dominată de aparențe, superficialitate, goană și judecăți pripite; te însoțește pe drumul cel mai greu: acela de a deveni cea mai bună versiune a ta.
Zecile de universuri dintr-o singură clasă. Într-o clasă nu există un singur copil standardizat. Există douăzeci sau treizeci de universuri complet diferite. Energia unui profesor se consumă clipă de clipă pentru a-i include pe toți, pentru a le trezi curiozitatea, pentru a-i ține ancorați în prezent și pentru a traduce materia pe limba fiecărei minți.
Am avut un elev care nu reușea sub nicio formă să înțeleagă noțiunile, indiferent de metodele clasice aplicate la clasă sau de alți profesori — fie că era vorba de brainstorming, scheme sau storytelling. Ca să pot ajunge la el, a trebuit să inventez și să adaptez de la zero strategii noi, croite exclusiv pe profilul său. Găsirea acelor căi m-a stors complet de energie. A însemnat să-i decodez ritmul interior, să înțeleg cum gândește, ce-i place și cum percepe lumea din jur.
Pentru că un profesor trebuie mai întâi să stăpânească materia pentru sine, iar apoi să o reinventeze pentru fiecare elev în parte. Oamenii care salvează destine: dincolo de manual. Știu exact ce înseamnă să clachezi.
În anii mei de gimnaziu și liceu, am trecut prin momente grele de prăbușire emoțională.
Văd aceeași fragilitate zilnic în rândul elevilor mei: tensiuni și certuri acasă sau presiunea unor reguli familiale sufocante; relații frânte la o vârstă la care orice despărțire seamănă cu un capăt de lume; rănile adânci provocate de bullying — batjocura legată de aspectul fizic, etichetele aspre și sentimentul de izolare.
În acele momente de derivă, salvarea mea nu a văzut dintr-o programă școlară, ci de la un dascăl care a fost om înainte de a fi profesor: doamna profesoară de chimie, Mihaela Cristina. Îmi doream enorm să intru la Medicină, iar sistemul de învățământ lăsa goluri atât de mari, încât pregătirea suplimentară a fost singura soluție. Am avut norocul să-mi permit aceste meditații — dar mă gândesc cu strângere de inimă la miile de copii capabili din această țară care nu au această posibilitate financiară și pe care sistemul îi abandonează din start.
Doamna profesoară Cristina nu doar că a făcut lumină într-o materie care la școală părea un zid de formule abstracte, dar a făcut ceva mult mai prețios: a văzut omul din spatele elevului. Într-o zi în care am ajuns la pregătire complet dărâmată de bullying și de presiunea acumulată, singurul meu refugiu de siguranță a fost dumneaei.
M-a luat de mână, și-a rupt din timpul personal și am mers la o cafea la Universitate. A stat, m-a ascultat și m-a ajutat să-mi pun ordine în haosul din suflet. Iar când drumul către Medicină s-a închis și a trebuit să fac o alegere grea, tot ea a rămas ancora mea, sprijinindu-mă necondiționat cu o vorbă bună. Sacrificiul nevăzut și zidul corupției.
Munca unui profesor nu începe și nu se termină la catedră. Până să ajungi în fața unei clase, zac în spate mii și mii de ore de studiu individual, nopți nedormite, examene peste examene și perfecționări continue plătite din propriul buzunar. Iar odată ajuns la catedră, munca nu se reduce — se dublează. Ești obligat să te dezvolți continuu intelectual, psihologic și emoțional, pentru că prin mâinile tale trec generații întregi în etape critice de formare. Iar dincolo de catedră, profesorul este, înainte de toate, om. Are o familie, este soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată. Are propriile griji, bucurii și oboseli pe care le lasă la ușa clasei pentru a fi în întregime prezent pentru copiii altora.
Ceea ce mă revoltă și mă doare până în măduva oaselor nu este doar ignoranța publică, ci nedreptatea cruntă a sistemului. Înveți ani de zile, dai zeci de examene, obții rezultate excepționale, iar la final te lovești de un zid de netrecut: nu poți ocupa un post, nu poți preda într- o școală decentă sau nu poți profesa pentru că nu ai pile, nu ai conexiuni de partid sau refuzi să dai șpagă. Este profund tulburător ca într-un stat care se pretinde democratic și european să trebuiască să accepți că meritul nu valorează nimic în fața influenței de culise. Nu cu șpagă se pune fundația unui popor.
Un popor educat nu se construiește pe nepotism, pe uși închise și pe plicuri strecurate pe sub masă. Avem o țară cu un potențial uriaș, cu oameni minunați și copii dornici să învețe, dar asistăm la o realitate cinică: pare că la nivel înalt nu se dorește o populație cu adevărat educată.
Un popor educat gândește critic, pune întrebări, cere socoteală și nu poate fi manipulat. De aceea am simțit acel regret. Nu pentru că nu aș iubi ceea ce fac, nu pentru că nu aș crede în elevii mei cu fiecare fibră a ființei mele — ci pentru că doare să vezi cum o vocație nobilă este transformată într-o luptă continuă de supraviețuire împotriva propriului sistem.
Dascălii și medicii acestei țări nu cer privilegii. Cer respect, corectitudine și dreptul elementar de a-și face meseria cu demnitate.
Prof. Ana-Maria Ciobanu
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
