Vara trece și apoi se apropie septembrie și anxietatea revine. N-am nicio tragere de inimă când mă gândesc la noul an școlar, sunt scârbită de modul în care educația este tratată în țara noastră de toată lumea: de clasa politică, de părinți și chiar de unii oameni din sistem.
Mă apucă anxietatea, revolta și despresia, toate odată. Le simt înainte să înceapă școala. În nodul din stomac, într-o neliniște de dimineață, în gândul că urmează încă un an în care trebuie să fiu bine pentru toată lumea, chiar și atunci când eu nu mai sunt bine deloc.
Bineînțeles, n-am să las asta să se vadă. M-am obișnuit să zâmbesc la școală. Să intru la clasă și să par calmă. Să-mi fac treaba, să răspund părinților, să rezolv probleme, să completez hârtii și să merg mai departe. Numai că nimeni nu vede ce se întâmplă după ce închid ușa clasei.
Nu se vede oboseala aceea care nu mai trece cu un weekend liber, faptul că uneori ajung acasă și nu mai am chef de nimic. Nu se vede că mă gândesc la școală și când sunt acasă și că, uneori, mă trezesc noaptea cu mintea plină de probleme pe care nu le pot rezolva.
Și cel mai greu este că trebuie să fii atent ce spui. Dacă spui că ești epuizat, ți se spune să-ți iei un concediu Dacă spui că te afectează lipsa de respect, ți se spune că „trebuie să înțelegi generația de azi”. Dacă te plângi de bani, ți se spune că ai vacanțe prea multe și n-ai deloc vocație.
Dacă vorbești despre părinți care te tratează de sus și pentru care trebuie să dai explicații pentru orice, ți se spune să comunici mai bine.
Dar cineva se întreabă și cum mai este profesorul?
Pentru că profesorul are și el rate, facturi, copii, probleme, frici și zile în care pur și simplu nu mai poate. Pică psihic. E normal să începem anul școlar și încă de la început moralul să fie la pământ?
Toate acestea se adună. S-a întins prea mult coarda. Nu cred că depresia apare într-o singură zi. Cred că se adună încet. Din fiecare „lasă că trece”, din fiecare nedreptate înghițită, din fiecare seară în care mai lucrezi puțin, deși nu mai poți, din fiecare situație în care pleci de la școală întrebându-te dacă mai merită.
Am ajuns să-mi fie dor de omul care eram când am intrat prima dată în învățământ. Atunci aveam emoții înainte de prima oră. Acum am anxietate înainte de primul clopoțel.
Și totuși, la începutul acestui an școlar, voi intra din nou în clasă, o să zâmbesc. O să spun „Bună dimineața!”. O să-mi fac lecția. Și probabil că, la un moment dat, un copil va spune ceva care mă va face să uit pentru câteva minute de toate. Cred că de aceea încă sunt aici.
Dar anul acesta nu mai vreau doar să sper că va fi mai bine. Aș vrea să fie și pentru noi, profesorii, puțin mai multă înțelegere. Pentru că nu suntem roboți. Și uneori, în spatele unui profesor care pare că se descurcă, se află un om care se luptă să nu se prăbușească.
Eu sunt unul dintre acei oameni.
Și poate că, dacă am avea curajul să spunem asta mai des, am descoperi că suntem mult mai mulți!
Prof. M.G.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
