Am ajuns într-un punct în care simt nevoia să spun, foarte clar și fără ocolișuri, ceea ce mulți profesori gândesc, dar ezită să spună: nu mai putem accepta ca întreaga responsabilitate pentru comportamentul unui copil să fie aruncată exclusiv în curtea școlii!


În ultima vreme, pare că în viziunea părintelui, profesorul este responsabil pentru orice ține de educația copilului: dacă elevul vorbește deranjând ora, profesorul nu știe să-și impună autoritatea. Dacă elevul nu respectă regulile, profesorul nu știe să gestioneze clasa. Dacă un copil jignește, lovește, perturbă lecția sau refuză să respecte indicațiile, ni se spune că „este responsabilitatea profesorului, pentru că elevul este la școală”.

Atunci când același copil ajunge să provoace un incident, iar situația scapă de sub control, părinții sunt primii care întreabă, uneori foarte agresiv: „Profesorul ce a făcut?”

Ei bine, haideți să vedem și ce poate face, de fapt, profesorul.

Un profesor nu are dreptul să inventeze pedepse după cum consideră. Nu poate certa copilul în fața clasei pentru că se consideră că îl umilește, nu poate folosi absența ca mijloc de pedeapsă chiar dacă elevul se poartă de parcă ar fi absent sau intră la jumătatea orei cu atitudine zeflemitoare și nu poate decide arbitrar că un elev este „suspendat” câteva zile. Statutul elevului stabilește foarte clar atât sancțiunile posibile, cât și procedurile care trebuie respectate. Printre sancțiunile prevăzute se află observația individuală, mustrarea scrisă, anumite sancțiuni privind bursele, mutarea disciplinară și, în situații grave și în condițiile prevăzute de lege, suspendarea sau formele de exmatriculare.

Mai mult, sancțiunile trebuie comunicate elevului și părinților, iar elevul are dreptul la apărare și la contestarea sancțiunii. Cu alte cuvinte, profesorul nu este un judecător care poate decide pe loc orice consecință consideră el potrivită.

Așadar, apare contradicția care ne pune, pe noi, profesorii, într-o situație imposibilă. Ni se cere să impunem disciplină, dar ni se limitează drastic instrumentele prin care o putem face.

Când încercăm să atragem atenția asupra unui comportament nepotrivit, ni se spune că „este copil”, că „așa sunt copiii”, că „trebuie să avem răbdare”. Când semnalăm repetat o problemă de comportament, unii părinți răspund: „La școală este responsabilitatea dumneavoastră”.

Dar educația unui copil nu începe la ora 8:00 și nu se termină la ora 14:00.

Școala educă, dar nu poate înlocui familia. Din contră, se bazează pe cei 7 ani de-acasă, care nu mai există, dragi părinți!

Un profesor poate explica o regulă. Poate cere respect. Poate opri un comportament nepotrivit. Poate consemna abateri. Poate sesiza conducerea școlii și poate declanșa procedurile disciplinare prevăzute de regulament. Dar nu poate construi, în câteva ore pe săptămână, acea bază de comportament pe care copilul ar trebui să o primească în primul rând acasă.

Dacă acasă copilului i se transmite că profesorul trebuie să-l suporte indiferent de comportament, că orice observație adresată lui este o ofensă, că regulile sunt negociabile și că el are numai drepturi, copilul va veni la școală cu exact această mentalitate. Iar apoi ne mirăm că nu mai există respect...

Să fie foarte clar: copiii au drepturi și trebuie să le respectăm. Dar au și responsabilități. Statutul elevului nu vorbește numai despre protecția elevului, ci și despre obligația acestuia de a respecta regulamentele școlare și normele de conduită. Elevii care încalcă legea sau regulamentele pot fi sancționați, în condițiile stabilite de cadrul legal.

A respecta drepturile copilului nu înseamnă să îi spunem copilului că nu poate greși. A proteja un copil nu înseamnă să îi anulăm responsabilitatea. Iar a fi un părinte bun nu înseamnă să sari de fiecare dată în apărarea copilului atunci când profesorul semnalează o problemă.

Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poate face un părinte este să spună: „Dacă profesorul mi-a spus că ai avut un comportament nepotrivit, vreau să înțeleg ce s-a întâmplat și ce trebuie să schimbi.”

Nu: „Copilul meu nu face niciodată așa ceva.” !!!!

Nu: „Dar ce a făcut profesorul?” !!!!

Și mai ales nu: „Este treaba dumneavoastră, pentru asta sunteți plătit.”  !!!!

Da, profesorul este plătit să predea și să gestioneze clasa. Dar nu este plătit să fie, în același timp, părinte, psiholog, mediator, autoritate disciplinară absolută și substitut pentru educația de acasă.

Iar realitatea legislativă este mult mai complicată decât cred mulți părinți. Profesorul nu poate pune o absență unui elev care este prezent doar pentru că vorbește sau deranjează. Nu îl poate mustra public ca formă de sancțiune. Nu îi poate confisca telefonul pe termen nelimitat. Iar sancțiunile mai grave nu sunt decizii pe care profesorul de la clasă le ia după bunul plac.

Atunci când, după luni de comportament problematic, apare un incident, părintele întreabă: „De ce nu a făcut profesorul nimic?”

Uneori, răspunsul este simplu: pentru că profesorul nu are voie să facă „orice”. Pentru că nu poate inventa sancțiuni. Pentru că există proceduri.

Și, poate cel mai important, pentru că un copil care nu a învățat acasă să respecte limitele nu va deveni automat disciplinat doar pentru că a intrat pe poarta școlii.

Asta nu înseamnă că profesorii sunt absolviți de orice responsabilitate. Dimpotrivă. Profesorul trebuie să își facă meseria corect, să intervină, să semnaleze, să documenteze și să urmeze procedurile atunci când apar abateri. Școala are responsabilități clare.

Dar responsabilitatea trebuie să fie împărțită, nu transferată integral către școală. Părinții nu pot cere școlii să rezolve ceea ce familia refuză să construiască. Nu putem cere profesorului să obțină respect de la un copil căruia, acasă, i se spune că profesorul nu trebuie ascultat. Nu putem cere profesorului să construiască disciplină în clasă dacă acasă orice limită este considerată o nedreptate. Și nu putem cere școlii să reacționeze ferm la indisciplină, iar în momentul în care apar consecințe să acuzăm școala că „își bate joc de copil”.

Copilul are dreptul la respect. Profesorul are dreptul la respect. Colegii copilului au dreptul la un mediu sigur și propice învățării. Adevărata educație apare atunci când toate aceste drepturi și responsabilități sunt recunoscute simultan.

De aceea, dragi părinți, înainte să întrebați „Ce a făcut profesorul?”, vă rog să întrebați și:

„Ce i-am spus eu copilului meu despre respect?”

„Ce reguli avem acasă?”

„Ce fac atunci când copilul meu greșește?”

„Îl învăț că orice adult care îi atrage atenția este dușmanul lui?”

Pentru că școala nu poate funcționa împotriva familiei!!!

Dacă vrem copii care să respecte profesorii, colegii, regulile și societatea, trebuie să înțelegem un adevăr simplu: educația nu se pasează de la familie la școală și înapoi, în funcție de cine este mai convenabil de făcut vinovat. Școala și familia trebuie să lucreze împreună.

Altfel, vom continua să avem copii cărora le explicăm foarte bine drepturile, dar uităm să le explicăm, cu aceeași seriozitate, responsabilitățile.

Prof. Ioana Nedelcu

Susțineți LaTabla.ro

Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.

Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.

Susțineți LaTabla.ro

Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.