Predau de suficient timp încât să fi învățat un lucru simplu: un copil nu vine la școală doar cu ghiozdanul. Vine cu tot ce a văzut acasă, cu felul în care i s-a vorbit, cu limitele pe care le-a avut sau nu le-a avut, cu timpul pe care părinții i l-au acordat și, foarte important, cu exemplul lor.
De aceea cred că discuția despre copii, reguli și educație nu poate începe și nu se poate termina la școală.
Observăm tot mai des copii care se descurcă foarte bine cu tehnologia, dar cărora le este greu să stea concentrați pe un text câteva minute. Pot urmări zeci de videoclipuri unul după altul, dar obosesc după două pagini. Pot reproduce informații, dar întâmpină dificultăți atunci când trebuie să înțeleagă ce a vrut să spună un autor, să facă o legătură între două idei sau să-și susțină propria opinie.
Și atunci ne uităm imediat spre profesor.
Uneori pe bună dreptate. Alteori, nu, zic eu, bazându-mă pe zeci de ani de experiență ca dirigintă. Profesorul are o responsabilitate uriașă, dar nu poate construi singur deprinderi pe care copilul nu le vede nicăieri în jurul lui.
Un elev învață despre disciplină nu doar când îi spunem să-și facă tema. Învață și din felul în care adulții își respectă propriile responsabilități. Învață despre lectură nu când primește o listă de cărți de la școală, ci mai ales atunci când vede un părinte care deschide o carte de plăcere, nu doar telefonul.
Aici cred că trebuie să fim sinceri cu noi înșine! Le spun ceva părinților, cu cele mai bune intenții.
Nu putem să-i cerem copilului să citească, în timp ce noi stăm permanent cu telefonul în mână. Nu putem să-i explicăm cât de importantă este atenția, în timp ce la masă fiecare membru al familiei este absorbit de propriul ecran. Și nu putem transforma lectura într-o corvoadă, apoi să ne mirăm că elevul ajunge să creadă că o carte este încă o sarcină pe care trebuie să o bifeze.
Dar nici cealaltă extremă nu ajută.
Am întâlnit și părinți care, din dorința de a nu-și „presa” copilul, au eliminat aproape orice regulă. Copilul decide când învață, cât învață, dacă citește, cât timp stă pe telefon, când se culcă și, uneori, chiar ce cerințe ale școlii merită respectate.
Asta nu este neapărat libertate. Pentru un copil, libertatea fără repere poate deveni foarte repede nesiguranță.
Copiii au nevoie să știe unde începe și unde se termină un lucru. Au nevoie să audă și „nu”. Au nevoie să afle că unele activități trebuie făcute chiar și atunci când nu ai chef de ele. Că există consecințe. Că nu orice dorință trebuie satisfăcută imediat.
Regula sănătoasă nu este o pedeapsă. Este o formă de orientare. Și, paradoxal, tocmai copiii cărora li se pun limite clare pot deveni mai autonomi în timp, pentru că știu pe ce se pot baza.
La fel se întâmplă și cu lectura. Eu nu cred că soluția este să-i spunem unui copil: „Trebuie să iubești cărțile!”. Dragostea pentru lectură nu se comandă. Se construiește.
Uneori începe cu zece minute de citit seara. Alteori cu o carte aleasă de copil, chiar dacă adultului i se pare prea simplă. Uneori începe cu un părinte care citește cu voce tare, deși copilul știe deja să citească singur. Alteori începe într-o librărie, când copilul pune mâna pe o carte și spune: „Pe asta o vreau.”
Aș prefera un copil care citește cu plăcere o carte considerată de adulți „ușoară” decât unul care are pe noptieră un roman extraordinar, dar pe care îl deschide numai pentru că i s-a spus că trebuie.
Rolul nostru este să deschidem ușa. Nu putem intra în locul lui.
Și mai este ceva ce uităm. Lectura nu înseamnă doar note mai bune la limba română. Un copil care citește constant își dezvoltă vocabularul, dar și răbdarea. Învață să urmărească o idee până la capăt. Învață să observe nuanțe. Întâlnește personaje diferite de el și, fără să-și dea seama, începe să înțeleagă că oamenii pot vedea aceeași lume în moduri complet diferite.
Asta este una dintre marile mize ale lecturii într-o societate în care toată lumea are o opinie, dar tot mai puțini oameni au răbdarea să o argumenteze.
La școală încercăm să facem asta. Dar trebuie să fim realiști: nu orice copil care nu citește este leneș și nu orice copil care citește mult este automat un elev bun. Sunt copii care nu au avut acces la cărți. Sunt copii care nu au fost obișnuiți să citească. Sunt copii care nu au găsit încă acea carte care să-i prindă. Sunt și copii care au fost atât de presați să citească, încât au ajuns să asocieze cartea cu obligația.
De aceea profesorul trebuie să fie exigent, dar să nu devină un funcționar al lecturii. Să nu transforme literatura într-o colecție de definiții, scheme și răspunsuri standard.
Când predăm un text literar, ar trebui să existe și întrebarea: „Ce înseamnă asta pentru tine?” Nu doar „Care este tema?”. Ar trebui să-i lăsăm copilului loc pentru mirare, dezacord, interpretare și chiar pentru un răspuns care nu seamănă cu al nostru.
Un profesor bun nu este cel care vorbește cel mai mult despre o carte. Este cel care reușește să-l facă pe elev să vrea să vorbească despre ea.
Iar aici ajungem din nou la părinți. Nu trebuie să devenim cu toții cititori pasionați peste noapte. Dar putem să fim modele mai bune. Putem să lăsăm telefonul deoparte atunci când copilul ne vorbește. Putem să avem în casă câteva cărți la vedere. Putem să mergem împreună într-o librărie sau la bibliotecă. Putem să discutăm despre ce citim fără să transformăm fiecare conversație într-un test.
Înainte să ne plângem că un copil nu citește și nu nu respectă reguli, să ne uităm dacă în familie există reguli clare și consecvente. Și înainte să spunem că „generația aceasta nu mai are răbdare”, să ne întrebăm câtă răbdare le oferim noi.
Nu cred că avem nevoie să alegem între autoritate și libertate, între reguli și creativitate, între școală și familie. Copilul are nevoie de toate, dar în proporția potrivită. Are nevoie de limite ca să se simtă în siguranță, de libertate ca să învețe să decidă, de profesori care să aibă exigență și încredere în el și de părinți care să nu-i confunde fericirea cu lipsa oricărei frustrări.
Prof. Limba și literatura română P.G.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
