Profesoara Adriana Cireș: ,,Problema reală nu este profesorul. Profesorul este unul dintre puținii oameni care încă încearcă să țină societatea în picioare."

În ultimii ani, în spațiul public s-a conturat un discurs tot mai critic și, adesea, profund nedrept la adresa profesorilor din învățământul preuniversitar. Se afirmă frecvent că profesorii beneficiază de „prea multe vacanțe”, că „lucrează doar câteva ore pe zi”, că „au un program lejer” sau că „nu justifică salariile pe care le primesc”.

Aceste afirmații sunt rostite, de regulă, de persoane care nu au experimentat niciodată realitatea profesiei didactice și care confundă timpul petrecut la catedră cu întreaga complexitate a muncii unui profesor.

Ora de curs reprezintă doar partea vizibilă a activității didactice. În spatele fiecărei lecții se află ore întregi de pregătire, proiectare, documentare și adaptare a conținuturilor la nivelul și particularitățile fiecărei clase. Profesorul elaborează materiale didactice, concepe instrumente de evaluare, corectează lucrări, completează documente școlare, participă la consilii profesorale, comisii metodice, întâlniri cu părinții, activități extracurriculare, proiecte educaționale, formări profesionale și examene naționale.

În plus, trebuie să fie permanent conectat la schimbările curriculare, la noile metode pedagogice și la transformările tehnologice care influențează procesul educațional. Nicio altă profesie nu este evaluată exclusiv prin timpul petrecut în fața beneficiarului direct. Nimeni nu afirmă că un medic lucrează doar cât durează consultația sau că un avocat muncește doar cât stă în sala de judecată. În mod firesc, aceeași logică ar trebui aplicată și profesorilor.

Mai grav decât neînțelegerea volumului de muncă este ignorarea solicitării psihice extraordinare pe care această profesie o presupune. Profesorul lucrează zilnic cu ceea ce reprezintă cea mai complexă „materie primă” posibilă: omul. În fiecare zi gestionează emoțiile, conflictele, nevoile și diferențele dintre zeci sau chiar sute de copii și adolescenți, fiecare cu propriul temperament, propriile dificultăți familiale, propriile vulnerabilități și propriile aspirații. În același timp, profesorul trebuie să rămână calm, echilibrat, obiectiv și disponibil pentru fiecare elev, indiferent de propria stare emoțională sau de problemele personale.

Pe lângă rolul de specialist în disciplina pe care o predă, profesorul este adesea obligat să devină psiholog, mediator, consilier, educator, manager al clasei, expert în comunicare și, uneori, chiar substitut al familiei. Aceste responsabilități nu sunt prevăzute explicit în fișa postului, dar realitatea din școli le transformă într-o obligație cotidiană.

În mod paradoxal, în timp ce societatea vorbește tot mai mult despre bullying-ul între elevi, aproape nimeni nu discută despre fenomenul tot mai frecvent al bullying-ului exercitat asupra profesorilor. Numeroase cadre didactice sunt expuse zilnic unor forme de presiune psihologică și intimidare venite atât din partea unor elevi, cât și din partea unor părinți.

Filmările realizate fără acord în timpul orelor, distribuirea imaginilor pe rețelele sociale, comentariile jignitoare, campaniile de denigrare, amenințările cu reclamații, sesizările formulate fără o minimă verificare a faptelor sau acuzațiile publice lansate înaintea oricărei cercetări obiective creează un climat de nesiguranță și de permanentă tensiune.

Există părinți implicați, echilibrați și parteneri autentici ai școlii, care merită întreaga apreciere. Din păcate, există și situații în care profesorul este perceput ca un prestator de servicii aflat la dispoziția familiei, iar actul educațional este redus la satisfacerea unor interese individuale. Se solicită modificarea notelor, schimbarea criteriilor de evaluare, acordarea unor tratamente preferențiale sau justificarea fiecărei decizii pedagogice. În astfel de situații, autoritatea profesională a profesorului este pusă sub semnul întrebării nu pe baza unor argumente didactice, ci sub presiunea unor așteptări subiective.

Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 consacră dreptul personalului didactic la respectarea autorității profesionale și la desfășurarea activității într-un climat caracterizat prin siguranță, respect și demnitate. Aceste drepturi nu trebuie să rămână simple enunțuri legislative, ci trebuie apărate și aplicate efectiv de către întreaga comunitate educațională.

O altă prejudecată frecvent întâlnită este aceea că profesorul este singurul responsabil pentru succesul sau eșecul școlar al elevului. Educația este însă un proces de parteneriat între școală, familie și elev. Nici cel mai competent profesor nu poate învăța în locul elevului și nici nu poate suplini lipsa interesului, a motivației sau a implicării familiale. Profesorul poate explica, poate motiva, poate adapta metodele de predare și poate oferi sprijin diferențiat, însă nu poate substitui voința individuală de a învăța. A transfera întreaga responsabilitate asupra cadrului didactic înseamnă a ignora unul dintre principiile fundamentale ale educației: responsabilitatea este împărțită între toți actorii implicați.

Imaginea profesorului este afectată și de modul în care mass-media reflectă sistemul educațional. Cazurile izolate de comportament neprofesionist sunt transformate în știri de primă pagină și generalizate asupra întregii categorii profesionale. În schimb, miile de profesori care pregătesc olimpici, coordonează proiecte europene, desfășoară activități de voluntariat, organizează excursii și tabere, sprijină elevii aflați în risc de abandon școlar, cumpără materiale didactice din propriile venituri sau petrec ore suplimentare pregătind gratuit copiii pentru examene rămân, de cele mai multe ori, invizibili.

O societate echilibrată nu poate judeca o profesie întreagă după excepțiile negative, așa cum nu poate concluziona că toți medicii sunt incompetenți pentru că un medic a greșit sau că toți magistrații sunt corupți pentru că un magistrat a încălcat legea.

În ceea ce privește salarizarea, profesorii nu solicită privilegii, ci recunoașterea responsabilității sociale pe care o poartă. Este dificil de înțeles cum o societate poate afirma că educația reprezintă o prioritate națională și, în același timp, să remunereze modest profesia care formează toate celelalte profesii. Medicii, inginerii, judecătorii, cercetătorii, antreprenorii, miniștrii sau parlamentarii au avut, fără excepție, profesori care le-au pus bazele formării intelectuale și morale. Educația nu este o cheltuială bugetară, ci cea mai importantă investiție într-o societate democratică și prosperă.

Nici argumentul referitor la „vacanțele lungi” nu rezistă unei analize obiective. Vacanțele școlare sunt stabilite în funcție de calendarul educațional și nu reprezintă concedii integrale ale profesorilor. În aceste perioade se desfășoară examene naționale, evaluări, înscrieri, comisii, activități administrative, programe de formare profesională și pregătirea anului școlar următor. În plus, profesia didactică este recunoscută în literatura de specialitate ca una dintre ocupațiile cu cel mai ridicat risc de epuizare profesională (burnout), din cauza expunerii continue la solicitări cognitive și emoționale intense.

Celor care afirmă că profesorii au o profesie „ușoară” le poate fi adresată o întrebare simplă: dacă această profesie oferă atât de multe avantaje și presupune atât de puțin efort, de ce nu aleg ei să devină profesori? Răspunsul este evident: realitatea profesiei este incomparabil mai complexă decât imaginea superficială construită prin stereotipuri.

Complexitatea unei profesii nu poate fi evaluată după numărul aparent de ore petrecute la locul de muncă, ci după nivelul responsabilității pe care îl presupune. Profesorul răspunde simultan de siguranța elevilor, de calitatea actului educațional, de evaluarea corectă, de respectarea legislației școlare, de comunicarea cu familia și de gestionarea unor situații psihologice și sociale dintre cele mai diverse.

Puține profesii concentrează un asemenea nivel de responsabilitate fără ca deciziile luate zilnic să fie supuse unei monitorizări și contestări atât de intense. A reduce această activitate la numărul de ore petrecute în sala de clasă înseamnă a ignora complet complexitatea și responsabilitatea reală a profesiei didactice.

Profesorii nu pretind că sistemul educațional este perfect și nici că în această profesie nu există persoane care greșesc. Ca în orice domeniu de activitate, există profesioniști excepționali, profesioniști buni și persoane care trebuie să își îmbunătățească activitatea. Critica argumentată, evaluarea obiectivă și responsabilitatea profesională sunt firești și necesare. Ceea ce nu este acceptabil este transformarea unei întregi categorii profesionale în țap ispășitor pentru problemele complexe ale societății.

Respectul față de profesori nu este un privilegiu acordat unei profesii, ci o condiție esențială pentru funcționarea unei societăți democratice. Atunci când profesorul își pierde autoritatea, nu pierde doar el. Pierd elevii, care nu mai beneficiază de un climat educațional stabil. Pierd familiile, care vor resimți consecințele unei educații slăbite.

Pierde economia, care va avea mai puțini specialiști bine pregătiți. Și pierde întreaga societate, deoarece nicio națiune nu își poate construi viitorul dacă își discreditează sistematic oamenii care formează generațiile ce îl vor crea.

A respecta profesorul nu înseamnă a-l considera infailibil. Înseamnă a recunoaște că educația este o responsabilitate comună și că niciun sistem nu poate progresa atunci când cei care îl susțin sunt permanent minimalizați, denigrați și transformați în ținta frustrărilor colective. O societate care își respectă profesorii investește, în realitate, în propriul viitor. O societate care îi disprețuiește riscă să își compromită chiar fundamentul dezvoltării sale.

Adriana Cireș
Profesor Școala Gimnazială Nr. 117, București

Susțineți LaTabla.ro

Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.