Și, totuși, adevărul este mai incomod.
Da, școala românească are multe răni. Unele sunt vechi de zeci de ani. Există instituții încremenite în rutină, profesori sufocați de hârtii și rapoarte inutile, cadre didactice care și-au pierdut demult curiozitatea și entuziasmul. Există lecții predate ca acum o sută de ani, evaluări care măsoară memoria în locul gândirii și o birocrație care consumă timpul pe care profesorul ar trebui să îl petreacă alături de elevi.
Toate acestea sunt reale.
Dar la fel de real este și faptul că, în aceeași școală românească atât de des criticată, există profesori care construiesc proiecte extraordinare, directori care schimbă cultura organizațională, echipe care deschid ferestre spre lume, laboratoare care prind viață, clase în care elevii sunt ascultați, încurajați și provocați să gândească. Există școli în care energia, profesionalismul și dedicarea nu sunt excepții, ci mod de lucru.
Despre acestea se vorbește prea puțin.
În schimb, se vorbește foarte puțin și despre celălalt actor esențial al educației: familia.
Pentru că educația nu începe la poarta școlii și nici nu se termină la ultimul clopoțel.
Părinții cer o școală modernă. Dar câți sunt pregătiți pentru ea?
Cer autonomie, dar intervin la fiecare notă. Cer profesori exigenți, dar contestă orice sancțiune. Cer disciplină, dar justifică orice abatere a propriului copil. Cer respect pentru profesori, dar îi transformă în ținte ale frustrărilor personale pe rețelele sociale. Cer performanță, dar validează ideea că orice efort care produce disconfort trebuie evitat.
Iar când întâlnesc o școală care chiar încearcă să schimbe lucrurile?
Aleg să-şi înscrie copilul sau să îl transfere la alt liceu pentru că numele de pe frontispiciul altei instituții pare mai strălucitor. Încă suntem captivi în mirajul etichetelor, în cultul mărcilor. Nicio școală nu poate compensa lipsa dialogului din familie. Nicio programă nu poate înlocui valorile învățate acasă. Nici cel mai bun profesor nu poate petrece cu un copil mai mult timp decât părinții săi.
Ca profesor și director, refuz să cred că misiunea școlii este să selecteze câțiva câștigători și să abandoneze restul. Refuz ideea că succesul unei instituții se măsoară doar prin notele de admitere la liceu şi numărul premiilor obținute la olimpiade.
O școală modernă nu este cea care produce doar vârfuri. Este cea care nu lasă pe nimeni în urmă.
Adevărata performanță nu înseamnă doar olimpici. Înseamnă elevul timid care prinde curaj să vorbească. Înseamnă copilul cu rezultate modeste care începe să creadă în el. Înseamnă adolescentul care descoperă că are un talent, că poate construi, crea, înțelege și reuși.
Aceasta este școala în care cred.
Dar o astfel de școală nu poate exista fără o societate care să creadă în aceleași valori.
Nu putem cere profesorilor să formeze caractere, în timp ce adulții oferă zilnic lecții de intoleranță, agresivitate și lipsă de respect. Nu putem vorbi despre responsabilitate, dacă primul reflex este să găsim întotdeauna un vinovat în afara propriei familii. Nu putem cere schimbare, rămânând prizonierii acelorași reflexe și prejudecăți.
Schimbarea începe în momentul în care fiecare își asumă partea sa de responsabilitate. Deci și părinții trebuie să se schimbe.
Altfel, vom continua să cerem o educație a secolului XXI, cu mentalități din secolul trecut. Și vom rămâne blocați în același paradox: vrem schimbare, dar nu vrem să ne schimbăm.
Prof. Loredana Popi
Directoare la Liceul Voltaire din Craiova
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
