„Îmi recomandați un profesor foarte bun de limba română?”
„Caut un meditator cu rezultate excelente.”
„Am schimbat deja doi meditatori. Mai știe cineva pe altcineva cu experiență și care care explică mai bine?”
Ce mă uimește nu e că acestea sunt aceleași de ani de zile, ci faptul că ele reflectă tiparul de gândire al părinților din România: profesorul este perceput ca actorul principal în pregătirea elevilor pentru examene.
De ce oare uităm că, de fapt, elevul e ,,prima balerina”?
Cum ar fi dacă am începe să căutăm un profesor care știe cum să ne ajute copilul să învețe ușor chiar dacă nu îi place o materie, un profesor care să îl învețe cum să învețe, care să nu se rezume doar la predarea materiei, la ascultare, la datul de teme sau de teste?
Și, în tot acest timp, în spatele fiecărei căutări de „meditator bun” stau bani. Mulți. Uneori 150, alteori 200 de lei pe ședință, la 2 sau 3 materii pe săptămână, luni și ani la rând, până la examen. Am auzit de părinți care au plătit pe meditații mai mult decât pe o vacanță cu toată familia și copilul tot nu a înțeles de ce nu ține minte ce învață sau notele nu cresc.
Pentru că industria meditațiilor din România nu s-a construit în jurul copilului, ci în jurul materiei pentru examen.
Și spun asta ca cineva care face parte din sistemul educațional românesc de peste 20 de ani: meditațiile clasice, așa cum sunt ele făcute în cea mai mare parte (teorie dictată și, de ce cele mai multe ori, explicată așa cum a învățat-o profesorul când era elev sau student pentru că altfel nu știe, sistemul neîngrijindu-se de acest aspect), nu doar că nu ajută copilul să devină autonom și încrezator în forțele proprii, ci îl anihilează ca individ cu gândire unică.
Îl leagă de profesor, în loc să-i dea aripi. Îi consumă, cu fiecare exercițiu, încrederea în propria minte, în loc să i-o consolideze.
Un copil care nu știe cum învață, ci doar a fost dus, an de an, de la un meditator la altul, devine un adult cu o credință falsă: că fără cineva lângă el care să-i explice, nu se descurcă sau că succesul lui de până acum i se datorează, în mare profesorului, nu lui. Și, mai grav, ajunge să creadă, pe măsură ce înaintează în vârstă, că memoria nu-l mai ajută, că a învăța devine tot mai greu, aproape imposibil, când, de fapt, nu a avut niciodată ocazia să învețe cum să învețe.
Asta văd, an de an, la studenți care renunță în primul semestru de facultate pentru că, pentru prima dată, nu mai are cine să le explice pas cu pas. Este exact ce văd la adulți care evită participarea la cursuri sau orice provocare intelectuală nouă, cu scuza că nu au fost niciodată buni la învățătură, deși, de fapt, nimeni nu le-a arătat vreodată cum.
După mai bine de două decenii petrecute alături de elevi și părinți, am ajuns la o concluzie dureroasă: în educația copiilor noștri am schimbat, fără să ne dăm seama, personajul principal, făcând din profesor eroul poveștii, copilul rămânănd, paradoxal, un personaj secundar.
Asta pentru că ne preocupă cine explică, cine pregătește, cine are cele mai bune rezultate.
Și este normal să ne preocupe aspectele astea.
Dar când ne-am întrebat ultima dată dacă propriul nostru copil știe, cu adevărat, cum să învețe?
Pentru că aici este diferența: 2 copii pot avea același profesor, aceeași lecție, același manual, același număr de ore de pregătire, și totuși, unul înțelege repede, iar celălalt nu; unul reține după prima recapitulare, iar celălalt uită după câteva zile.
Dacă profesorul este același, atunci ce face diferența?
Experiența mi-a arătat că, de foarte multe ori, diferența nu este dată de cât de bine explică profesorul, ci de cât de bine își cunoaște copilul propriul mod de a învăța.
Este o convingere pe care o susțin nu doar la nivel de idee, ci o susțin în fiecare interacțiune cu elevii și în fiecare gând pe care îl scriu pe rețelele de socializare: copilul, nu profesorul, este cel care trebuie să ajungă să se recunoască pe sine drept cel mai bun instrument al propriei învățări.
Fiecare copil gândește diferit, memorează diferit, își organizează informația diferit, înțelege diferit.
Și totuși, noi continuăm să căutăm aceeași soluție pentru toți: încă un profesor.
Nu de puține ori, elevii îmi spun:
Am stat ore întregi să învăț, dar nu am reținut nimic.
Nu știu de unde să încep.
Am schimbat atâția meditatori, încât cred că nu sunt în stare să iau examenul asta.
De cele mai multe ori, copiii nu duc lipsă de dorința de a învăța, ci de o strategie de învățare, de abordare a cerințelor, de folosire a ciornei pentru a câștiga timp sau de o schimbare de perspectivă asupra învățării.
Eu am schimbat întrebările acum 20 de ani:
Știe copilul meu cum învață cel mai ușor?
Știe ce îl ajută să înțeleagă?
Știe ce îl ajută să memoreze?
Știe cum să se descurce singur când se confruntă cu o cerință cu care nu e familiarizat?
Pentru că acesta este adevărul.
La examen nu intră profesorul, ci copilul.
La facultate nu învață profesorul, ci copilul.
La primul loc de muncă nu va exista un meditator care să-i explice fiecare pas.
Va exista doar capacitatea lui de a învăța și de a se adapta în ritmul impus.
Noi, profesorii, suntem importanți.
Schimbăm destine.
Dar nici cel mai bun profesor din lume nu poate învăța în locul copilului.
Rolul profesorului este să deschidă drumuri.
Rolul părintelui este să ofere sprijin, iubire și încredere.
Dar călătoria îi aparține copilului.
Câți bani ați dat, în ultimul an, pe meditații? Și câți dintre acei bani au mers spre a-i ajuta pe copiii voștri să înțeleagă cum învață ei, nu doar spre o altă ședință cu exerciții?
Prof. Arina Susan - expert in invatare