Ani la rând am investit în acest drum. Am urmat liceul pedagogic, apoi facultatea, programe de formare, examene, practică pedagogică și sute de ore de studiu. Au fost ani de chirii, cămine studențești, navetă, renunțări și cheltuieli pe care familia mea le-a susținut cu greu.
Când am obținut primul post într-o școală de stat, în urma concursului de titularizare, am simțit că toate sacrificiile mele și ale părinților mei au meritat. Doar că realitatea s-a dovedit foarte diferită de imaginea pe care o purtasem în suflet atâția ani.
Pe hârtie, norma mea însemna atunci 18 ore de predare săptămânală. În practică, petreceam în școală între șase și opt ore pe zi, aproape fără pauză. Ore la clasă, supraveghere, ședințe, completarea documentelor, discuții cu părinții, activități extracurriculare.
Iar când ajungeam acasă, ziua de muncă nu se termina! la început pe un salariu de mizerie, care a mai crescut puțin. Dar și norma e acum de 20 de ore, fără un bănuț în plus.
Pregătesc lecții, concep materiale, corectez lucrări, completez rapoarte, actualizez platforme, răspund la mesaje și încerc să țin pasul cu tot ceea ce sistemul cere de la un profesor.
De multe ori lucrez și seara. Uneori și în weekend. Fără ore suplimentare plătite. N-am timp de viață personală, oricum de nimic serios. Între timp am ajuns să fiu numită în satul în care m-am născut ,,fată bătrână".
Până și părinții mi-au reproșat că nu mi-am făcut și eu o familie, dar n-a fost timp... am încercat, dar când au apărut ocazii programul meu și munca de peste program nu au fost acceptabile. Hai la terasă! Nu pot, am de pregătit pentru mâine... Hai 3 zile la munte. Nu pot, am de corectat... și așa au trecut anii. Dar am ținut cu dinții de profesie, așteptând momentul în care va veni și răsplata.
În primul meu an de învățământ am descoperit ce înseamnă, cu adevărat, oboseala profesională. Nu cea care trece după un somn bun, ci aceea care se adună în fiecare zi și te urmărește permanent.
După prima lună de predare am făcut laringită.
Poate părea un detaliu minor, însă atunci când vorbești câteva ore pe zi în fața unor clase numeroase, încercând să te faci auzită fără să ridici tonul excesiv, corpul începe să plătească factura. Am urmat tratamente, am făcut pauze vocale și, chiar și acum, după niște ani, vocea mea nu mai este exact aceeași.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
În prezent, la finalul anului școlar eram în burn-out! Nici să dorm nu mai puteam, de oboseală. Ați fost vreodată atât de obosiți încât pur și simplu nu vă lua somnul? Așa am pățit eu, noapte de noapte de la epuizare fizică și psihică!
Mulți oameni văd doar cele 50 de minute ale unei ore. Nu văd energia consumată pentru a menține atenția unei clase întregi. Nu văd responsabilitatea emoțională. Nu văd efortul de a observa copilul retras, elevul anxios, adolescentul care are nevoie de încurajare sau familia care așteaptă soluții.
Predarea înseamnă prezență, răbdare, adaptare și consum emoțional constant. Am trecut prin inspecții, evaluări și verificări succesive. Fiecare dintre ele presupune timp suplimentar, pregătire intensă și un nivel ridicat de stres.
În paralel, birocrația pare să crească de la an la an.
Planificări, portofolii, situații centralizatoare, procese-verbale, rapoarte, fișe și documente care ocupă ore întregi din timpul unui profesor. Unele sunt utile. Altele există doar pentru că „așa cere procedura”.
Uneori am impresia că petrec aproape la fel de mult timp completând documente cât petrec pregătindu-mi lecțiile.
Din punct de vedere financiar, situația este departe de ceea ce își imaginează mulți!
Un profesor la începutul carierei câștigă astăzi doar puțin mai bine decât în urmă cu câțiva ani, însă salariul rămâne insuficient în multe orașe mari, unde costurile de trai au crescut accelerat.
Chiria unei garsoniere, utilitățile, transportul, hainele adecvate profesiei, materialele didactice și cheltuielile curente consumă rapid venitul lunar.
Pentru mulți profesori tineri cum sunt eu și alți colegi, independența financiară este încă un obiectiv dificil de atins.
Pe mine mă ajută părinții pensionari, dacă vă puteți închipui. Cu o parte din chirie, alimente și carne de la țară. Altfel nu aș rezista. Vă dați seama? Eu credeam că la 30 de ani o să-i ajut eu pe ei, nu invers!
Poate cel mai greu de suportat nu este însă efortul și nici salariul. Ci lipsa de respect.
Există părinți extraordinari, implicați și cooperanți. Dar există și situații în care profesorul este judecat înainte de a fi cunoscut. În care profesionalismul este pus sub semnul întrebării doar pentru că ești tânăr. În care greșelile sistemului sunt proiectate asupra celui care se află în fața clasei. În astfel de momente înțelegi cât de vulnerabilă este această profesie.
Astăzi sunt încă profesoară. Îmi iubesc elevii și îmi iubesc meseria.
Însă, privind înainte și nemaiavând speranța că domeniul acesta va deveni vreodată o prioritate, pentru prima dată după mulți ani, mă întreb dacă pasiunea este suficientă atunci când trebuie să lupți zilnic nu doar pentru educația copiilor, ci și pentru propria ta demnitate profesională.
Visurile de altă dată s-au preschimbat în iluzii amare și mă încearcă un sentiment de anxietate, tristețe și regret...
Cu mulțumiri că ați citit, mi-am deschis sufletul!
Prof. Mara I.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
