Chiar dacă vor urma multe alte teste mai importante, acesta este primul moment în care le este evaluat nu doar nivelul de cunoștințe, ci și capacitatea de abstractizare.
Această treaptă este esențială, deoarece îi pregătește pentru liceu, o etapă în care literatura – și abstractizarea care vine odată cu ea – trece pe primul loc. Iar aici încep, de fapt, marile bătăi de cap.
Generația care nu mai citește
Bătăile de cap apar dintr-un motiv simplu și vizibil pentru toată lumea: elevii nu mai citesc. Cărțile sunt rareori cumpărate, iar atunci când sunt, adesea rămân neatinse. Trebuie să fiu sinceră și să recunosc că uneori acesta este și cazul meu: ritmul alert, stresul de zi cu zi, munca și facultatea mă împiedică să citesc pe cât de mult mi-aș dori. Totuși, observ că la elevi și copii fenomenul se extinde și în timpul liber sau în vacanțe. Lipsa lecturii este rădăcina principală a dificultăților pe care le întâmpină la literatură și la înțelegerea textului la prima vedere.
Lacunele gramaticale și alfabetismul funcțional
Evaluarea Națională urmărește asimilarea informațiilor și a regulilor gramaticale. Examenele, simulările și modelele de antrenament testează noțiuni clare:
- Distingerea diftongului, triftongului și a hiatului.
- Categoriile semantice (sinonime, antonime, omonime, cuvinte polisemantice).
- Sintaxa frazei, funcțiile sintactice și cazurile.
- Corectarea greșelilor de exprimare (precum pleonasmele).
Realitatea pe care o văd zilnic lucrând cu elevii este însă una tristă: mulți au dificultăți majore cu aceste noțiuni. Nu mai fac distincția între consoane, vocale și semivocale. Nu recunosc un pleonasm. Aceste elemente de bază dispar aproape complet în liceu, unde nu se mai pune accent pe ele, iar apoi ne întrebăm de ce rata analfabetismului funcțional este atât de mare.
Goana după note și capcana șabloanelor
Din punctul meu de vedere, acest examen ratează de multe ori scopul său principal. Elevii ajung să vâneze notele, învățând mecanic algoritmi de rezolvare, schițe și formulări prestabilite pe care le regăsesc în toate lucrările lor. Exercițiile ar trebui să pună accent pe cunoștințele reale ale elevului și pe modul în care acesta gândește, nu pe capacitatea de a reproduce un șablon. Îmi amintesc perfect primul an la Facultatea de Litere.
O profesoară a venit la curs, ne-a dat o poezie și ne-a cerut, pur și simplu, să scriem ceea ce înțelegem și ceea ce simțim că transmite textul. Fără cerințe stricte, fără punctaje rigide. În primele momente, m-am blocat și m-am panicat. De ce? Pentru că până la finalul liceului fusesem antrenată doar cu cerințe clare, scurte și la obiect, unde mi se cerea exact ceea ce fusesem pusă să învăț pe de rost. Nu știam ce să fac cu poezia aceea, fiindu-mi teamă că „ceea ce simt eu” nu corespunde cu „ceea ce a vrut să transmită autorul”.
Literatura nu este fixă: Cazul Alecsandri
La examenul de Bacalaureat, elevii învață eseuri bazate pe opiniile unor critici literari. Este un lucru acceptabil până la un punct, dar mi s-ar părea firesc ca elevul să fie încurajat să își expună propria perspectivă. Literatura nu este matematică; nu este fixă. Le dau adesea elevilor un exemplu elocvent: Vasile Alecsandri. Știm cu toții că a scris nenumărate pasteluri superbe despre iarnă (Iarna, Miezul iernii etc.). Dacă am diseca doar textul, am putea jura că adora acest anotimp. În realitate, Alecsandri detesta iarna. El scria acele poezii din confortul casei sale de la Mircești, la gura sobei, cu picioarele învelite într-o pătură. De aceea, copiii trebuie lăsați să spună ce simt. Când încerc să le dau mini-teste care le cer o părere personală, se blochează. Nu au o opinie.
Inteligența Artificială, „Fake News” și rolul incomod al profesorului
Această lipsă de spirit critic este agravată astăzi de accesul la informație nesortată. Prin intermediul Inteligenței Artificiale sau al internetului, informația este uneori eronată sau trunchiată.
Elevii nu sunt învățați:
1. Să meargă la sursă.
2. Să facă distincția între fake news și realitate.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
3. Să gândească independent de ceea ce le dictează un ecran.
Modelul Evaluării Naționale ar trebui schimbat. Să luăm exemplul exercițiului 8 (subiectul I), care cere o opinie personală pe o temă dată (ex: „Ar trebui prețuite cadourile mici?”). Elevii nu știu să își formuleze propria opinie, deoarece au fost mereu învățați să folosească șabloane și argumente gândite de altcineva.
Am citit recent opinii ale unor colegi profesori care condamnă acest mod de predare prin șabloane. Este adevărat, recurgerea la ele se întâmplă frecvent din comoditate. Este mult mai ușor pentru un profesor să predea un algoritm fix, pentru a se asigura că elevul „ia punctajul”, decât să depună efortul de a ajuta fiecare copil în parte să își dezvolte gândirea critică și propria voce. Știu că aș putea fi criticată pentru aceste afirmații, dar asta este realitatea pe care o văd zilnic în lucrările copiilor. Deși eu nu am prins personal această structură de examen, impactul ei asupra modului în care gândesc generațiile actuale este imposibil de ignorat. Scopul educației ar trebui să fie formarea unor minți libere, nu a unor copiatoare de algoritmi.
Frica de note și greutatea comparațiilor: Ce se ascunde, de fapt, în spatele unei lucrări?
Pe lângă dificultățile legate de materie, observ în rândul elevilor o frică paralizantă de note și de evaluatori. Am auzit cu toții, de atâtea ori, sintagma „corectarea la română este subiectivă”. Ei bine, nu știu cât de subiectivă ar trebui să fie în realitate. Dacă am asculta cu adevărat fiecare elev, am descoperi că, referitor la o temă, aceștia vor avea opinii distincte și vor aduce argumente diferite. Aici intervine responsabilitatea evaluatorului. Când ești în poziția de corector, ar trebui să te gândești mereu că în spatele acelei lucrări se află un copil aflat la început de drum. Un copil de 14 ani, sau poate nici măcar atât, care trece printr-o avalanșă de schimbări hormonale, fizice, sociale și psihologice. La această vârstă, frica de eșec este uriașă.
Sindromul „Dar Popescu cât a luat?”
Dincolo de frica de corector, cea mai mare temere a elevilor este legată de așteptările de acasă. Cu toții am trăit acel moment în care, întorcându-ne de la școală cu o notă care nu era de 10, prima reacție a părinților nu a fost să ne întrebe cum ne simțim, ci: „Păi, și Ionescu cât a luat? Dacă Popescu a putut să ia 10, tu de ce ai luat 8? El are trei creiere?” În acel moment precis, elevul simte că i se fuge pământul de sub picioare. Părintele, care ar trebui să fie principalul lui pilon de sprijin în această perioadă vulnerabilă, devine sursa nesiguranței. Când ești comparat, simți că nu ai niciun sprijin, iar încrederea în sine se prăbușește.
Am trăit asta pe propria piele. Când eram mică, exista o concurență acerbă în clasă. Eram învățați de mici să „vânăm” note, indiferent dacă asimilam sau nu conceptele pe termen lung. Îmi amintesc și acum ziua în care am luat un calificativ mai slab – cred că un Bine sau Suficient la română. Am venit acasă plângând, dezamăgită de mine însămi. Primul instinct al mamei mele a fost să mă întrebe: „Și Ionescu cât a luat?”. Am simțit cum se cască o prăpastie între mine și ea. Deși eram foarte apropiate, în acea clipă m- am simțit singură, insuficientă, m-am simțit „ultimul copil”. Nu am zis nimic atunci, mi-am vărsat nervii plângând în tăcere.
Cum am pus stop comparațiilor: O lecție de ambele părți
Povestea s-a repetat în gimnaziu, o altă perioadă extrem de stresantă. Deși iubeam româna și compunerile, nu excelam la științele exacte. Prin clasa a VII-a, am luat un 6 la fizică. Învățată fiind cu note mari, am ajuns acasă din nou în lacrimi. Reacția a fost aceeași: „Și X cât a luat? Păi el cum a putut lua 8 și tu 6? Ce treabă ai avut de n-ai învățat?”.
Din nou, acea prăpastie. Din nou, sentimentul de nulitate.
Încrederea mea a continuat să scadă până în clasa a VIII-a, când am simțit că nu mai cred deloc în mine. Însă, la un moment dat, când a apărut o discuție similară, am cedat și am răspuns printr-o altă comparație: „Dar părinții lui X de ce i-au luat iPhone 8 Plus, iar eu stau cu un Samsung mic, cu butoane?”
Nu eram o fană a telefoanelor scumpe, căutam pur și simplu un argument care să contracareze atacul lor. Acela a fost punctul de cotitură. Părinții mei s-au oprit. Au realizat că acea replică nu era despre un telefon, ci despre faptul că mă simțeam neînțeleasă și singură. Au înțeles că reproșurile nu mă ajută, ci mă demolează. Din acea zi, întrebarea „Colegul cât a luat?” a dispărut. A fost înlocuită de suport moral și de o căutare comună a soluțiilor pentru a îndrepta situația.
Când nota mică ascunde o dramă, nu o lipsă de cunoștințe
Părinții își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Așteptările lor sunt justificate de dorința de a-i vedea „ajunși cineva în viață”. Însă presiunea constantă și lipsa de suport emoțional duc la scăderea rezultatelor academice, nu la creșterea lor. Cel mai bun exemplu este cazul unei eleve de clasa a VII-a cu care am început să lucrez.
La școală nu reușea să treacă de nota 5. La prima noastră întâlnire, i-am dat un test de evaluare inițială pentru a vedea unde ne situăm. Spre surprinderea mea, a obținut nota 8 sau 9. Când am discutat noțiuni de teorie, le stăpânea foarte bine. Mi-am dat seama rapid că problema ei nu era de natură cognitivă, ci emoțională. Folosind tehnici psihopedagogice și, mai presus de toate, răbdare, am aflat că fetița se confrunta cu episoade grave de bullying la școală. Era victima ironiilor și reproșurilor venite atât din partea colegilor, cât și a unor profesori.
Această toxicitate a făcut-o să se închidă în ea: când era scoasă la tablă sau ascultată, pur și simplu tăcea. Profesoara de la clasă nu avea răbdare să o înțeleagă, așa că o taxa cu note de 3 și 4. Când un copil alege să tacă, orice profesor ar trebui să își pună un semn de întrebare. Tăcerea nu înseamnă întotdeauna neștiință; de cele mai multe ori, este un zid de apărare. Pentru a o ajuta, am început prin a-i crea o zonă de siguranță. Primele minute ale orelor noastre erau dedicate poveștilor despre școală, despre supărările ei. Abia după ce se detensiona, intram în materie. Oferindu-i un spațiu în care se simțea validată și ascultată, și-a recăpătat treptat încrederea în sine. Astăzi, acea barieră a fost depășită, iar notele ei reflectă, în sfârșit, adevăratul ei potențial. Educația nu este doar despre transmiterea de informații și notarea lor. Este despre empatie, despre a vedea omul din spatele notei și despre a-i oferi sprijinul de care are atâta nevoie.
Un apel către părinți: Grădina emoțională și curajul de a avea o opinie
De aceea, aș vrea să fac un apel deschis către părinți: priviți-vă copiii cu mai multă empatie! În momentul în care vedeți că un copil depune efort să învețe, dar rezultatele întârzie să apară sau atitudinea lui se schimbă, uitați-vă dincolo de caiete și note. Părinții ar trebui să privească puțin în „grădina emoțională” a copilului și să își pună o întrebare esențială: „Dar dacă copilul meu are o problemă emoțională, o luptă interioară pe care eu nu o văd și pe care nici el nu mă lasă să o văd?”
Aceste examene, în forma lor actuală și presiunea care le înconjoară, nu fac de multe ori decât să strângă și să îngrădească mintea elevului. Când un copil este antrenat ani de zile doar să reproducă șabloane și să bifeze așteptări, el este limitat. Iar consecințele acestui model nu se opresc, din păcate, la ușa școlii. Mai târziu, când acest tânăr va ajunge la facultate sau se va angaja la primul său job, inevitabil va fi pus în fața unei întrebări simple: „Tu ce părere ai?”. Și, în acel moment, se va lovi de un blank, de un blocaj mental total. Așa cum, de altfel, ne lovim foarte mulți dintre noi.
Mai mult decât atât, din cauza acestui sistem care ne-a învățat că opiniile trebuie mereu validate de o autoritate sau de un barem, ajunge să ni se pară de-a dreptul ciudat să fim întrebați ce credem. Ajungem să ne întrebăm defensiv: „Cum adică să mă întrebi pe mine ce părere am? De ce trebuie să îmi spun eu părerea? De ce trebuie măcar să am o părere, când e mult mai simplu și mai sigur să spun pur și simplu că nu știu?” Această fugă de propria voce și teama de a gândi independent reprezintă cel mai trist rezultat al unui sistem care vânează greșeli în loc să cultive idei. Scopul final al educației – acasă și la școală – nu ar trebui să fie formarea unor tineri care se ascund în spatele unui „nu știu” de teamă că vor fi judecați, ci creșterea unor adulți care au curajul de a spune cu voce tare: „Asta este ceea ce cred eu”.
Prof. Ana-Maria Ciobanu
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
