O fărâmă din realitatea vieții unei familii de profesori

Detalii: latabla.ro; Opinii; 22 Iunie 2026

Numele meu este Elena, și de aproape două decenii, catedra de Limba și Literatura Română a fost sanctuarul meu. Soțul meu, Mihai, este profesor de Matematică, un om cu o pasiune arzătoare pentru univers și cifre. Ne-am întâlnit în toamna lui 2007, la un simpozion județean, amândoi tineri, plini de idealuri și cu ochii sclipind de dorința de a schimba lumea prin educație. De atunci, am construit o viață împreună, o viață dedicată școlii, dar și una marcată de realități economice adesea brutale.

Ne-au unit nu doar dragostea pentru cuvânt și pentru știință, ci și o viziune comună asupra rolului profesorului în societate. Am crezut cu tărie că prin cultură, prin gândire critică și prin înțelegerea lumii, putem modela caractere. La început, entuziasmul a fost combustibilul nostru. Ne permiteam mici escapade culturale, vizite la teatre independente, seri de lectură în cafenele cochete și, ocazional, câte o carte nouă, cumpărată cu bucuria unui colecționar. Erau vremuri în care speranța părea mai palpabilă.

Amândoi provenim din familii modeste ca să nu zic sărace, cu părinți muncitori care au văzut în educația noastră singura șansă la o viață mai bună. Sacrificiile lor au fost imense, cu meditații susținute ca noi să putem reuși, iar noi am simțit mereu povara, dar și onoarea de a le împlini visul.

Când am devenit în sfârșit profesori titulari, bucuria lor a fost nemărginită. Ne vedeau așezați, cu o profesie respectabilă, gata să ne construim un viitor luminos. Nu știau, și nici noi nu bănuiam pe deplin, că „viitorul luminos” avea să fie o luptă constantă pentru supraviețuire.

Decizia de a ne căsători a venit firesc, dar a fost însoțită de o realitate financiară dură. Fără economii, fără ajutor consistent din partea familiilor, am contractat un credit de nevoi personale pentru nuntă. Apoi, chiria într-un apartament modest din cartierul studențesc ne-a adus cu picioarele pe pământ. Două salarii de profesori debutanți, după ce achitam chiria, utilitățile și rata la bancă, ne lăsau cu un buget infim pentru mâncare. Muzeele, teatrele, călătoriile, toate au devenit amintiri îndepărtate, luxuri pe care nu ni le mai puteam permite.

Un an mai târziu, sfătuiți de o cunoștință din sistemul bancar, am făcut pasul cel mare: un credit ipotecar. Ideea era simplă: rata la casă era doar puțin mai mare decât chiria, dar măcar investeam în ceva al nostru. Nu aruncam banii pe ferestră. Am obținut creditul relativ ușor, statutul de „profesor” încă mai inspira încredere.

Însă, odată mutați în propriul apartament, am realizat că ne-am cumpărat doar patru pereți. Mobilierul a venit încet, bucată cu bucată, din cadouri de casă nouă și din sacrificii. Plăteam lunar rata și mâncarea, atât de permiteau salariile. Ani de zile am dormit pe o saltea pe jos, cu dureri de spate cronice, iar bucătăria noastră era o plită electrică pe o mască veche. Cărțile, materialele didactice și tezele studenților ocupau mai mult spațiu decât hainele noastre. Era o imagine tristă a „intelectualului” român. Dar speram la momentul în care avansăm în profesia, în care vom avea parte de respect mai mult, de venituri mai mari.

Nu ne-am dorit niciodată opulență, doar un trai decent, o normalitate pe care o credeam implicită pentru doi oameni cu studii superioare, dedicați unei profesii esențiale. Dar realitatea era alta: mâncam prost, dormeam puțin, iar stresul financiar era un companion constant.

Mergeam zilnic la școală, ne făceam datoria cu profesionalism, pregăteam lecții inovatoare, încercam să inspirăm, în timp ce acasă, ultimele zile din lună însemnau pâine cu ulei și sare, sau pufuleți, ca o ironie amară a destinului. Doar cei care au trăit asta pot înțelege umilința și disperarea tăcută.

Am fost nevoiți să găsim soluții. Mihai a început să dea meditații online, ore suplimentare care îi consumau serile și weekend-urile. Eu am început să corectez lucrări pentru o editură, un venit suplimentar, dar care îmi fura nopțile. Era un echilibru fragil, o cursă contra cronometru pentru a acoperi facturile, rata la bancă și strictul necesar. Fără ieșiri, fără haine noi, fără o cină în oraș. Viața noastră socială se rezuma la discuțiile cu colegii din cancelarie.

Între timp, am devenit părinți. Venirea pe lume a micuței Ana a fost o bucurie imensă, dar și o nouă provocare financiară. Nu am mai putut lucra suplimentar la fel de mult, iar cheltuielile au explodat. Creșa, scutecele, mâncarea specială, hainele, fiecare element adăuga o presiune nouă.

Iar rata la casă, sub influența inflației și a dobânzilor variabile, aproape s-a dublat în ultimii ani. Acum, din salariile noastre cumulate, care abia ating 9000 de lei, aproape 3000 de lei merg către bancă. Cu utilitățile și întreținerea, ajungem la 4000 de lei. Rămân 5000 de lei pentru o familie de trei persoane, într-o capitală europeană, în 2026. Este o sumă cu care abia reușim să supraviețuim, nu să trăim decent.

Suntem doi oameni epuizați, prinși într-o rutină istovitoare. Mâncăm ieftin, adesea nesănătos, doar pentru a ne asigura că Ana are tot ce-i trebuie. Nu există sejururi, iar o simplă vizită la stomatolog devine un eveniment care ne dă peste cap bugetul. Panica se instalează când ne gândim la o urgență medicală, la analize sau tratamente costisitoare. Suntem dependenți de sistemul de stat, sperând că nu vom avea nevoie de mai mult. Este o realitate crudă, în care sănătatea devine un lux.

Simțim că muncim doar pentru a plăti datorii, că salariile noastre de profesori sunt doar un mijloc de a ne menține pe linia de plutire. În momentele de oboseală extremă, glumim amar că singura șansă la o viață mai bună ar fi să divorțăm și să ne găsim parteneri care nu sunt profesori, cu salarii normale, adaptate situației din prezent și prețurilor actuale. Este o glumă tristă, care ascunde o realitate dureroasă.

Aud adesea în spațiul public, chiar și acum, în 2026, aceleași reproșuri: „Dar școală mai facem și noi?!”, „Vă luați salariile degeaba!”.

Oamenilor buni, vă rog să înțelegeți: un tânăr de 25 de ani, fără studii superioare, angajat într-un magazin, câștigă adesea mai mult decât un profesor cu vechime și grad didactic. Un muncitor calificat în construcții are un venit dublu față de al nostru. Noi, cei care ne-am dedicat ani de studiu, care ne stresăm cu inspecții, cu programe școlare în continuă schimbare, cu părinți din ce în ce mai intruzivi și elevi cu nevoi diverse, suntem umiliți financiar!

Este o rușine pentru o țară care se vrea europeană să-și trateze astfel intelectualii, pe cei care ar trebui să formeze viitoarele generații. Nu cerem bogății, cerem respect și un trai decent, un trai care să ne permită să ne facem meseria cu demnitate, fără grija zilei de mâine.

Aceasta este realitatea, așa cum o trăim noi, profesorii. Sper ca măcar o parte din ea să ajungă la inimile celor care încă mai cred în educație. Știu că la toți ne e greu, dar adesea noi suntem priviți de societate ca o categorie privilegiată, suntem mustrați că ne plângem fără motiv, că avem locuri de muncă lejere și tot ce am vrut a fost să explic puțin cum stau lucrurile de fapt. Atât.

Mulțumesc.

Elena

Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.