Nu pentru că vreau, pentru că nu mai pot.
Sunt profesor. Sau, mai corect spus, am încercat din răsputeri să fiu profesor într-un sistem care pare să îi alunge exact pe cei care își doresc cel mai mult să rămână. Am susținut examenul de titularizare de două ori până acum. Prima dată am obținut nota 8 și a doua oară nota 10. Nu o spun din orgoliu, ci pentru că în spatele acestor note există ani de studiu, sute de ore de pregătire, sacrificii, emoții și speranța sinceră că munca și competența vor conta. Nu au contat!
Deși am demonstrat de fiecare dată că sunt pregătită, nu am reușit să găsesc un post stabil, cu o normă întreagă. Mereu am ajuns să lucrez la 2-3-4 școli ca suplinitor calificat, plătită cu ora. Anul acesta ar fi trebuit să mă lupt din nou pentru a aduna câteva ore, plătite rușinos, să găsesc școli între care să alerg tot anul, pentru 2 lei. Aproape imposibil, cu creșterea normei didactice. Doar la kilometri distanță. Ar fi trebuit să fac un credit ca să pot fi profesoară și să-mi permit să trăiesc din banii pe care sistemul mi-i oferă. M-am scutit de această bătaie de joc!
Între timp, viața merge înainte. Facturile nu așteaptă. Planurile de viitor nu pot fi construite pe supliniri de câteva luni și pe incertitudinea permanentă că în fiecare vară trebuie să o iei de la capăt.
M-am angajat în marketing și luna viitoare voi începe să lucrez într-o companie privată, în condiții decente, pe un salariu decent.
Nu plec pentru că am găsit ceva mai frumos decât educația sau pentru că nu iubesc copiii. Și nici pentru că mi-am pierdut vocația. Ci pentru că, după ani în care am încercat să îmi găsesc locul în învățământ, sistemul mi-a transmis, direct și indirect, de fiecare dată, că nu are loc pentru mine.
Sunt o profesoară de 10, tânără, competentă,care pleacă din sistem pentru că nu a avut loc, pentru că a lucrat pe 25 lei ora și a alergat între școli. Care s-a împrumutat uneori, ca să se poată prezenta într-un mod decent în fața elevilor.
Este trist să constați că poți lua nota maximă la cel mai important examen al carierei tale și totuși să nu ai siguranța unui post. Este trist să vezi profesori tineri, pregătiți și dedicați renunțând unul câte unul. Este trist să vezi cum școala pierde oameni care și-ar fi dorit să rămână zeci de ani la catedră.
Astăzi, când închid această etapă, nu simt că am eșuat eu. Simt că a eșuat un sistem care nu reușește să păstreze oamenii pe care îi formează și de care are atâta nevoie.
Plec din învățământ cu recunoștință pentru fiecare copil pe care l-am cunoscut și pentru fiecare moment petrecut la catedră. Ei sunt motivul pentru care această despărțire doare atât de mult!
Nu știu dacă mă voi mai întoarce vreodată în învățământ, nu cred, am rămas cu un gust tare amar. Știu doar că astăzi pleacă un profesor care și-a dorit să rămână.
Și cred că aceasta este una dintre cele mai triste concluzii pe care le poate avea educația românească!
Laura Enache
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
