A fi la catedră nu înseamnă să bifezi o prezență, să predai mecanic câteva concepte și, odată ce a sunat clopoțelul, să pleci acasă, lăsând totul în urmă. Să fii profesor este o chemare intrinsecă. Este o meserie de care nu te poți despărți niciodată cu adevărat. Pleci de la școală, dar iei cu tine acasă teancurile de teste, planurile de lecție, fișele de lucru, dar și grijile. Primești un mesaj de la un elev care nu a înțeles un exercițiu, te sună un părinte îngrijorat... Ești mereu acolo.
Dar mai presus de responsabilitățile birocratice, a fi profesor este, în esență, o formă continuă de comunicare. Un dascăl adevărat nu este doar un transmițător de informații; este un mentor, un sprijin, un prieten.
Degeaba treci prin șapte concepte noi într-o zi, dacă elevul din fața ta trece printr-o dramă personală, iar tu nu te oprești cinci minute să îl întrebi simplu: „Hei, tu cum ești astăzi?”.
Refugiul de la catedră
Când am pășit pe acest drum, am crezut că nu voi avea răbdarea necesară. Visam la alte lucruri. Dar viața m-a așezat exact acolo unde trebuia să fiu. Pentru mine, timpul petrecut la clasă a devenit o formă de terapie.
Când intru în clasă, uit de propriile probleme și de neajunsuri. Munca la catedră mă scoate din realitatea crudă și a devenit un refugiu. Când ajungi ca meseria ta să îți fie un loc de alinare, pe lângă familie, știi sigur că ești unde trebuie.
Am întâlnit de-a lungul anilor mulți profesori. Puțini mi-au rămas cu adevărat în suflet – aceia care m-au întrebat cum mă simt și care mi-au oferit nu doar sprijin educațional, ci și emoțional. Lipsa de empatie a unora m-a determinat să îmi promit un lucru: pentru copiii mei de la clasă, voi fi în primul rând un om pe care se pot baza.
Mai mult decât o notă la Evaluarea Națională
Zilele trecute, o elevă mi-a mărturisit cât de stresată și speriată este de Evaluarea Națională. Nu știa ce va face, simțea presiunea examenului. I-am spus ceea ce ar trebui să audă orice copil: O notă nu te definește ca om. Fie că iei un 8, fie că iei un 10, fie că mai târziu în viață te lovești de un eșec – tu rămâi aceeași persoană valoroasă.
Notele sunt doar niște calificative date de un sistem care, adesea, nu vrea sau nu poate să vadă dincolo de rândurile scrise pe o foaie. În spatele fiecărui elev stă un suflet la început de drum, care are o nevoie uriașă de validare. De multe ori, sub greutatea stresului și a presiunii uriașe pe care o aduc examenele, elevii se pot pierde.
Dacă dascălul nu este acolo ca un liman pentru ei, tinerii pot claca foarte ușor. Am trăit și am simțit asta pe propria piele, ca studentă. M-am pregătit enorm pentru un examen, am învățat și am depus tot efortul, însă când am ajuns în fața cadrului didactic, am fost pusă într-o conjunctură extrem de neplăcută. Deși pe parcursul semestrului nu mi se oferise sprijinul necesar pentru acea pregătire, în momentul evaluării m-am lovit de un set de întrebări inconfortabile, ieșite din context, care nu se menționaseră deloc în fișa disciplinei. Când m-am confruntat cu aceste întrebări la care nu aveam răspuns, m-am panicat, dar am rămas deschisă să înțeleg și să primesc explicații de la acel profesor. Din păcate, acele explicații nu au venit niciodată. În schimb, a venit un refuz însoțit de o atitudine zeflemitoare – acel vorbit „la mișto” care a reușit să mă facă să plâng și să mă simt inferioară celorlalți colegi.
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama, mai clar ca niciodată, că un profesor nu poate rămâne „doar profesor” în sensul rece al cuvântului.
Atunci când te așezi la catedră, trebuie să devii un liman și un ajutor real pentru elev, nu un obstacol în plus. Pentru a putea crește, elevul are nevoie ca profesorul să îi fie un sprijin real, iar sala de clasă să reprezinte un spațiu absolut sigur. Un mediu în care copilul știe că nu va fi criticat, certat sau apostrofat atunci când greșește, când pune o întrebare sau când pur și simplu nu înțelege o lecție.
Când un elev se lovește de asprime și de un zid de reproșuri din partea adultului de la catedră, reacția lui naturală este să se închidă în sine. Și unde merge? Se îndreaptă spre Inteligența Artificială. Deși tehnologia și noile soluții digitale sunt instrumente suplimentare extraordinare pentru predare și învățare, ele nu pot ține loc de căldură umană. Un algoritm îi poate da informația instantaneu și, mai ales, fără să-l judece, dar nu îi poate oferi acea privire încurajatoare sau umărul pe care să se sprijine la nevoie.
Dacă noi uităm să fim oameni înainte de a fi evaluatori, îi pierdem, împingându-i să caute acceptare într-o interacțiune pur virtuală, lipsită de suflet.
Amprente pe suflete
Informația pură se poate găsi astăzi oriunde, la un simplu click distanță. Ceea ce nu poate fi descărcat de pe internet este empatia și formarea caracterelor.
Dacă elevii găsesc în ora mea un spațiu sigur, dacă pot ieși o clipă din rolul de profesor și pot fi psihologul sau prietenul care le ascultă temerile, atunci mi-am îndeplinit misiunea.
Îmi doresc să las în urma mea amintiri bune și experiențe plăcute, exact așa cum au făcut-o profesorii care m-au ajutat pe mine să devin omul de astăzi. Fără critici, fără a pune etichete pe baza notelor, ci privind mereu spre potențialul ascuns din fiecare copil.
Nu există o meserie mai grea, mai consumatoare, dar nici una mai nobilă și mai plină de sens pe lumea aceasta.
Prof. Ana-Maria Ciobanu
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
