Mi-am spus și eu asta de nenumărate ori.
Am 58 de ani și predau matematică de peste trei decenii. În fiecare dimineață mă îmbrac la costum și îmi pun cravata nu din vanitate, ci din respect pentru profesie, pentru școală și pentru copiii care intră în clasă. Vorbesc calm, rar ridic tonul și încerc să-mi păstrez demnitatea chiar și atunci când simt că ea nu mai valorează mare lucru în ochii multora.
Dar adevărul este că profesorii trăiesc astăzi într-o uzură psihică despre care se vorbește prea puțin și se înțelege și mai puțin.
M-am întrebat adesea, în timp ce scriam la tablă și auzeam râsete în spate, cum rezistă colegele mele mai tinere. Dacă pe mine, un bărbat trecut prin viață, elevii mă ironizează, mă mint fără nicio ezitare, șușotesc și mă transformă uneori într-o caricatură în fața clasei, cum trebuie să se simtă o profesoară care intră singură într-o clasă ostilă, într-o atmosferă în care autoritatea a fost complet distrusă?
Nu mai vorbim despre simple acte de indisciplină. Vorbim despre umilire constantă, despre derapaje verbale grave, despre lipsa totală a limitelor elevilor.
Un moment care m-a marcat a fost când o colegă de limba și literatura română, un profesor excelent, a izbucnit în plâns în cancelarie. Are 46 de ani, experiență, rezultate, respect profesional. A stat cu privirea în jos și mâinile tremurând după ce niște elevi i-au pus intenționat buretele ud pe scaun, iar apoi au râs în hohote când femeia s-a ridicat udă, batjocorită, în fața clasei. Au strigat că „doamna a făcut pe ea”.
Aceasta nu mai este o simplă farsă copilărească. Este o formă de cruzime și de dezumanizare care arată cât de mult s-au deteriorat relațiile din școală.
Și atunci ne întrebăm: unde s-a rupt totul?
S-a rupt în anii în care educația a devenit ultima prioritate. În anii în care părinții au fost prea obosiți sau prea ocupați ca să mai stea de vorbă cu propriii copii. În anii în care telefoanele au înlocuit dialogul, iar disciplina a ajuns să fie confundată cu abuzul. În anii în care profesorul a fost transformat fie în funcționar, fie în țap ispășitor pentru toate problemele societății.
Da, mulți copii au haine bune, telefoane scumpe și bani de cheltuit. Dar sunt dramatic de săraci în ceea ce privește atenția, echilibrul emoțional și educația de bază legată de respect, limite și conviețuire.
Iar școala nu poate reconstrui singură ceea ce nu se mai formează acasă.
Profesorii sunt obligați astăzi să fie simultan pedagogi, psihologi, mediatori, asistenți sociali și părinți de rezervă. În același timp, trebuie să suporte presiunea birocrației, lipsa de autoritate reală și teama permanentă că orice reacție poate fi interpretată greșit.
Adevărata provocare a unui profesor în 2026 nu mai este să predea materia. Este să reziste psihic. Să nu cedeze nervos, să nu ajungă în depresie, să nu intre în clasă cu teamă. Să poată continua să creadă în munca lui!
Ceea ce sperie cel mai tare este întrebarea care rămâne după toate acestea: ce fel de adulți formăm?
Pentru că acești copii vor deveni medici, profesori, polițiști, judecători, oameni care vor avea responsabilitate asupra altor vieți. O societate care normalizează lipsa de respect, umilirea și agresivitatea încă din școală va plăti inevitabil prețul mai târziu.
Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, nu cred că elevii sunt „dușmanii” profesorilor. Copiii nu se nasc agresivi. Ei exprimă, de multe ori brutal, haosul, lipsa de atenție și golurile emoționale cu care cresc.
De aceea, soluția nu poate fi nici ura față de profesori, nici demonizarea elevilor.
Școala are nevoie urgentă de sprijin real: să-și recapete importanța ciuntită de clasa politică prin alocarea unui procent mic din PIB, să existe regulamente clare și corecte, educație emoțională, implicarea autentică a părinților și, mai ales, reconstruirea respectului reciproc dintre elev și profesor.
Nu putem salva educația doar schimbând programe și miniștri. Putem începe să o salvăm abia când vom înțelege că o clasă nu funcționează fără relații umane sănătoase, fără limite și fără disciplină.
Iar până atunci, mulți profesori vor continua să intre în clasă cu aceeași speranță tăcută:
„Poate mâine va fi mai bine....”
Cu respect,
Prof. G. Marinescu, 58 de ani
Profesor de matematică
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
