Nu vorbesc din nostalgie. Am catalog electronic, folosesc platforme digitale, îmi fac lecțiile cu materiale interactive și știu foarte bine că lumea se schimbă. Nu mă sperie tehnologia. Mă sperie lipsa de direcție.
În ultimul an, după aplicarea așa-numitei „Legi Bolojan”, școala a început să semene tot mai mult cu o instituție contabilă și tot mai puțin cu un spațiu de formare umană. Clase comasate, norme mărite, profesori alergând între două-trei școli, burse reduse, directori transformați în administratori de criză și copii tot mai obosiți, mai dezorientați și mai lipsiți de repere.
Ni s-a spus că sunt „măsuri necesare”. Că trebuie eficientizare. Dar eficientizare pentru cine? Pentru copilul care stă acum într-o clasă cu peste 35 de elevi și nu mai poate fi observat de nimeni? Pentru profesorul care predă mai multe ore, completează mai multe hârtii și are mai puțin timp să fie, efectiv, profesor?
Și cel mai trist este că lumea începe să considere normală această degradare lentă. Se acceptă orice. Dacă nu se închide școala de tot, înseamnă că „merge și-așa”.
Nu, oameni buni, nu merge.
Educația nu înseamnă doar să existe un adult în fața clasei și niște copii în bănci. Educația înseamnă atenție, răbdare, dialog, exercițiu intelectual și, mai ales, caracter. Ori exact astea au devenit lux în România anului 2026.
Am ajuns să discutăm mai mult despre costul standard per elev decât despre ce fel de oameni formăm. Despre câți bani se economisesc, nu despre cât se pierde. Iar pierderea nu se vede imediat. Ea vine încet: în vocabularul tot mai sărac al copiilor, în incapacitatea lor de a susține o idee până la capăt, în lipsa răbdării, în agresivitate, în disprețul față de orice autoritate și în obsesia pentru succes rapid și imagine.
Copiii nu mai cresc între modele reale. Cresc între clipuri de 15 secunde, influenceri fără cultură și adulți care le spun că școala „oricum nu folosește la nimic”. Iar când profesorul încearcă să impună reguli, devine imediat „toxic”, „depășit” sau „frustrat”.
Mai nou, ni se spune și că profesorii trebuie să fie „rezilienți”. Foarte frumos spus. În traducere liberă: să suporte orice. Salarii întârziate, schimbări legislative făcute peste noapte, lipsă de personal, birocrație absurdă și un permanent sentiment că sunt considerați o povară bugetară, nu fundamentul unei societăți. Chiar și primele promise au venit în ultimul moment și cu condiții suplimentare, de parcă profesorii ar trebui mereu suspectați că nu merită nimic fără justificări și controale.
Și să nu ne mirăm apoi că tot mai puțini tineri vor să intre în sistem. Cin' să vină? Ce om pregătit și echilibrat își mai dorește astăzi să intre într-o profesie în care muncești enorm, răspunzi pentru tot și ești respectat doar ceremonial, de Ziua Educației?
Deja vedem efectele. Profesori care pleacă. Suplinitori tot mai puțini. Posturi neocupate. Școli care funcționează la limită.
Dar cel mai grav nu este ce se întâmplă cu profesorii. Ci ce se întâmplă cu copiii. Ei învață foarte repede lecția pe care societatea le-o predă indirect: că educația nu contează cu adevărat. Că imaginea bate competența. Că scandalul bate lectura. Că superficialitatea aduce mai mult succes decât munca serioasă.
Iar peste câțiva ani, exact acești copii vor ajunge să ne conducă instituțiile, să ne trateze în spitale, să ne reprezinte în justiție sau să educe la rândul lor alte generații.
Și atunci o să ne întrebăm, mirați, când s-a stricat totul. Vreți adevărul? Păi, nu s-a stricat dintr-odată. S-a stricat puțin câte puțin, în fiecare moment în care educația a fost tratată ca o cheltuială și nu ca o investiție. În fiecare moment în care profesorul a fost umilit public și părintele a ales să-i spună copilului: „Lasă, că nici profesorii nu sunt mai buni.”
Și poate cel mai dureros este că încă avem oameni extraordinari în școli. Profesori care trag de ei, care cumpără materiale din banii lor, care stau peste program, care ascultă copii cu probleme, care încearcă să țină aprinsă o lumină într-un sistem tot mai rece.
Dar nimeni nu poate salva singur educația unei țări. Iar când o societate începe să economisească exact la școală, să știți că nota de plată vine întotdeauna mai târziu. Și vine, vine pentru toți!
Prof. Elena Ionescu
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.