Înainte să mai spuneți că „profesorii nu mai sunt capabili să țină clasa în mână”, că „pe vremea noastră nu exista așa ceva” sau că „dacă ar vrea, profesorii ar face disciplină”, vă invit sincer să priviți puțin școala reală din mai 2026. Nu cea din conferințe, din proiecte europene și din postări motivaționale. Cea din teren. Din clasele supraaglomerate, din cancelariile obosite și din orele în care un profesor încearcă să facă educație printre reguli contradictorii, hârtii, frică și lipsă totală de sprijin real.
E ora 8:00 dimineața. Intru la clasă cu laptopul, catalogul electronic și o cafea băută pe jumătate pe fugă. Clasa a VII-a. 29 de elevi. Patru dintre ei deja filmează ceva pentru TikTok înainte să intru pe ușă. Doi poartă căști într-o ureche. Unul doarme cu capul pe bancă. Alții țipă unii la alții peste muzica dată încet de pe un telefon ascuns în penar.
„Bună dimineața!”, spun apăsat.
Răspund câțiva. Restul continuă conversațiile.
Le cer să pună telefoanele în ghiozdane. Trei se conformează. Un elev îmi spune direct: „N-aveți voie să-mi luați telefonul, am citit regulamentul.” Și are dreptate parțial. După ultimele modificări și interpretări ale regulamentelor, fiecare intervenție trebuie făcută cu grijă milimetrică, ca nu cumva să apară o reclamație, o filmare scoasă din context sau o postare virală despre „profesorul abuziv”.
Încep ora. Încerc să explic lecția. Din spate se aud râsete. Un elev imită vocea mea. Altul aruncă o hârtie mototolită. Îi atrag atenția. Ridică din umeri: „Glumeam și eu.”
În banca din mijloc, o fată chiar încearcă să fie atentă. Scrie conștiincios. Dar la fiecare două minute se întoarce speriată când începe scandalul în spate.
Continui lecția. Un elev refuză să deschidă caietul. Îmi spune relaxat: „Oricum nu mă mai interesează școala. Mă fac influencer.” Clasa râde. Alți doi îl aplaudă.
Îi explic calm că are absențe multe, că riscă scăderea notei la purtare și probleme serioase la final de an. Îmi răspunde fără emoție: „Și ce-mi faceți?”
Aici e întrebarea pe care mulți părinți și oameni din afara sistemului nu o înțeleg.
Ce să îi fac?
Nu am voie să îl scot din clasă decât în condiții extrem de stricte. Dacă ridic tonul, risc reclamație. Dacă îl filmează colegii și apare doar reacția mea pe internet, eu devin problema. Dacă îi confisc telefonul, urmează discuții interminabile. Dacă îi pun nota meritată, începe presiunea: mesaje, sesizări, acuzații că „stigmatizez copilul”.
Între timp, ceilalți 25 de copii pierd lecția.
Adică exact marea dramă despre care se vorbește prea puțin: sistemul actual se teme atât de tare să nu afecteze confortul elevului-problemă, încât sacrifică liniștea și educația majorității.
Da, există copii cu probleme reale. Există cazuri sociale, emoționale, familii destrămate, părinți plecați, traume. Profesorii văd toate astea zilnic și mulți încearcă sincer să ajute. Dar între a sprijini un copil vulnerabil și a tolera permanent comportamente care distrug ore întregi de curs este o diferență uriașă.
După aplicarea noilor măsuri și reorganizări din educație, profesorii s-au ales cu și mai multă birocrație, mai multe rapoarte, mai multe proceduri și aceleași pârghii minime în fața indisciplinei grave. Completăm formulare, facem comisii, întocmim planuri remediale, procese-verbale și fișe de monitorizare, în timp ce în clasă realitatea explodează de la o oră la alta.
Și nu, nu toți elevii sunt așa. Din contră. Cei mai mulți sunt copii normali, unii extraordinari. Dar exact ei sunt cei nedreptățiți cel mai mult. Ei sunt cei care vin să învețe și pleacă acasă obosiți de gălăgie, tensiune și întreruperi continue.
O mamă mă oprește pe hol după oră și mă întreabă de ce fiica ei nu mai înțelege matematica. Îmi spune că fata plânge acasă și că nu își permit meditații.
Și atunci mă întreb și eu: când să mai explic? În cele 15 minute reale de liniște rămase dintr-o oră? Între două conflicte? Între trei avertismente și un incident disciplinar?
Profesorii nu cer privilegii. Cer doar instrumente reale prin care școala să poată funcționa.
Vă spun, adevărul este simplu și dureros: într-o clasă unde 2-3 elevi pot bloca permanent ora fără consecințe reale și rapide, nu mai vorbim despre educație. Vorbim despre supraviețuire profesională.
Iar cea mai mare nedreptate este că, în încercarea de a nu „exclude” pe nimeni, sistemul ajunge să abandoneze exact copiii care încă vor să învețe.
Prof. M.G.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Materialul de mai sus a fost transmis redacției „La Tabla” și publicat sub anonimat în cadrul secțiunii „Opinii”, reprezentând exclusiv punctul de vedere al autorului. Redacția nu poate verifica în mod independent toate informațiile prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul acestora. Responsabilitatea asupra afirmațiilor aparține în totalitate autorului. Persoanele vizate pot transmite drepturi la replică sau puncte de vedere, iar acestea vor fi publicate în conformitate cu principiile echilibrului și bunei-credințe jurnalistice.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
