Textul publicat pe Teleskop descrie starea multor cadre didactice care continuă să își facă meseria cu seriozitate, chiar și atunci când resursele emoționale sunt aproape de limită. Nu este vorba despre lipsă de profesionalism sau despre „oboseala obișnuită” de final de an, ci despre acumularea unui volum uriaș de presiune: sarcini administrative, responsabilități multiple, așteptări crescute și foarte puțin spațiu pentru recuperare reală.
,,Noi (profesorii) putem activa stresul doar de la o notificare pe WhatsApp, primită la 21:47 cu titlul: „URGENT până mâine dimineață”. Corpul nu face mare diferență între pericol fizic și presiune socială constantă. Dacă ani întregi trăim cu senzația că orice greșeală poate deveni reclamație, conflict, inspecție sau postare pe grupul de părinți, sistemul nostru nervos începe să funcționeze ca un detectiv paranoic. Aici intră în scenă o idee importantă de la Barrett: creierul nu doar reacționează la realitate, ci o anticipează permanent. Dacă am avut suficient stres, creierul începe să prezică stres și când nu există încă. De aceea, uneori, când vedem un mesaj de la director după orele de program și cu expresii alarmante (dragi colegi..., trebuie..., „deadline”), organismul reacționează ca și cum urmează evacuarea clădirii. Nu înseamnă că suntem slabi. Înseamnă că avem un sistem nervos cu experiență.", afirmă profesoara.
Articolul atrage atenția asupra unui fenomen rar discutat sincer în spațiul public: epuizarea profesorilor care încă încearcă să fie prezenți emoțional pentru elevii lor. Nu cei care au renunțat demult afectiv la clasă, ci exact cei care investesc constant energie, atenție și empatie. În multe cazuri, tocmai acești oameni ajung cei mai vulnerabili la burnout.
Tema nu este importantă doar pentru profesori. Ea privește direct și părinții, elevii și comunitățile școlare. Un profesor epuizat nu mai poate susține pe termen lung un climat sănătos de învățare, indiferent câtă experiență sau dedicare are. Iar într-un context în care se vorbește tot mai des despre sănătatea emoțională a copiilor, discuția despre sănătatea emoțională a profesorilor nu mai poate fi amânată.
,,Există o specie aparte în România: profesorul care încă își face treaba cu bună-credință în luna mai. Nu cel care „se descurcă”. Nu cel care a abdicat emoțional încă din 2000, „când nu vom mai fi copii” și acum completează hârtii cu privirea pierdută.
E profesorul care încă încearcă, trăind într-un ecosistem de-a dreptul spectaculos: mai mulți miniștri decât anii scurși de la revoluție, schimbări de legi și planuri și programe, reforme de tip denominativ la comisii și rapoarte, competiție între colegi pentru orice colț de cretă sau marker sau acces la vreo resursă, până și la zâmbetul blajin al vreunui director încruntat; părinți care vor simultan și blândețe, și olimpiadă internațională; elevi epuizați, fredonând: „We don't need no education/ We don't need no thought control/ No dark sarcasm in the classroom/ Teachers, leave them kids alone!”* și un sistem care are uneori energia unui escape room administrativ."
Tot mai multe materiale din zona de psihologie și educație vorbesc despre cultura performanței continue și despre dificultatea de a lua pauze fără vinovăție. Specialiștii avertizează că lipsa recuperării emoționale poate transforma implicarea autentică într-o formă de supraviețuire profesională.
Poate că una dintre întrebările incomode, dar necesare, este aceasta: câți profesori dedicați pierdem lent, nu pentru că nu mai cred în educație, ci pentru că nu mai au resurse să ducă singuri totul?
,,Sistemele mari nu se schimbă prin eroism individual. Profesorul român suferă de complexul salvatorului (cel care nu s-a salvat pe sine, îngropându-se sub diplome și adeverințe): „dacă mă organizez suficient, dacă citesc încă n! cărți și dorm doar 4 ore, dacă... pot compensa toate problemele structurale din educație.” Nu poți! Nu putem repara individual: subfinanțarea, incoerența curriculară, anxietatea socială, lipsa de personal, competiția toxică și faptul că imprimanta școlii are personalitate multiplă. Senge spune că oamenii buni ajung deseori să se autodistrugă încercând să rezolve probleme sistemice individual. Totuși, faptul că nu putem schimba tot nu înseamnă că nu contează ce facem, individual vorbind."
Educația nu se susține doar prin reforme și programe. Se susține și prin oameni care au nevoie, la rândul lor, de sprijin, respect profesional și spațiu real pentru echilibru.
,,Uneori performanța maximă a zilei este: că nu ai răspuns sarcastic, că ai mâncat înainte de ora 16, că ai închis laptopul, că nu ai dus acasă încă trei conflicte, că ai reușit să vorbești cu un elev ca un om normal. În sistemele foarte stresante, supraviețuirea sănătoasă nu arată spectaculos, arată banal: limite, colegi cu care poți râde, pauze reale, somn și acceptarea faptului că nu toate bătăliile sunt ale tale și nu toate trebuie duse. Uneori e necesar să ne întrebăm a cui e bătălia/problema și să-i lăsăm să și-o ducă, fie ei șefi, colegi, părinți, pentru că, dacă ne consumăm complet încercând să salvăm tot, sistemul nu se oprește nici cinci minute să plângă după noi. Dar dacă rezistăm suficient cât să fim prezenți, lucizi și umani pentru câțiva copii, ani la rând… efectul este mult mai mare decât pare din interiorul cancelariei. Iar uneori asta este deja enorm.
Și putem trăi împăcați cu noi și fără adeverință!", mai spune profesoara.
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
