„Copilul dumneavoastră a adormit după ce s-a lovit la cap.”, atât ar fi trebuit să aud ca părinte. Dar nu am fost sunată. Nu a fost chemată ambulanța. Nu a fost anunțată urgența situației.
În schimb, băiatului meu de 7 ani i s-a spus să stea liniștit și să nu aflu că „s-a lovit”, ca să nu mă supăr pe el.
Nu mai pot să tac și să ascund durerea!
Povestea mea este a unei mame care își strigă disperarea, în timp ce se lovește de un zid al nepăsării. Mă lupt de una singură cu un sistem care, în loc să protejeze copiii și să clarifice adevărul, pare mai preocupat să închidă rapid cazul și să minimalizeze ce s-a întâmplat.
Nu am de gând să renunț, pentru că dreptatea copilului meu merită orice luptă!
Pe 26.02.2026, copilul meu elev in Clasa Pregătitoare la Scoala Gimnaziala nr 5,Slatina-jud Olt,,a cerut voie în timpul orei să meargă la toaletă. În drum spre baie spune că nu a văzut pe nimeni pe hol, dar a simțit o lovitură puternică și dureroasă la cap. A închis ochii, iar când „s-a trezit”, cum spune el, era singur pe hol. Primul om pe care l-a văzut a fost un coleg de clasă care ieșise să vadă ce s-a auzit.
Școala și Inspectoratul spun că a fost un „accident”. Acest „accident” a însemnat pentru copilul meu:
- doi dinți rupți din rădăcină;
- bărbia spartă;
- multiple lovituri la cap,sângerări nazale la câteva nopți,frică de a merge la toaletă in timpul orelor,frica de băieți mai mari..
Învățătoarea l-a dus la cabinetul medical. Acolo, copilul meu a adormit pe masa de consultație.
În loc să fiu sunată.
În loc să fie chemată ambulanța.
În loc să fie anunțată urgența situației.
Doamna asistentă l-a lăsat să doarmă.
Când s-a trezit plângând și spunând că îl doare capul, i s-a spus să stea liniștit, să țină compresa pe frunte „ca să nu se vadă cucuiul” și să nu aflu eu, ca părinte, pentru că „o să mă supăr foarte tare pe el că s-a lovit”.
Copilul meu a executat. De frică. Apoi a fost dus înapoi în clasă și a mai stat aproximativ 3 ore la afterschool, cu dureri, încercând să ascundă ce simte.
În zilele următoare am făcut investigații medicale pentru a mă asigura că este bine. După o săptămână am mers la școală să aflu ce s-a întâmplat. Directoarea nici măcar nu știa despre incident. A aflat rapid cine erau cei 4 băieți de clasa a VII-a implicați.
Și aici apare altă întrebare gravă: cei implicați au oferit 3 variante diferite ale incidentului.
Eu am cerut filmările.
Răspunsul? „Nu merg camerele.”
Și totuși, fără camere, toți au concluzionat că a fost un accident.
Am făcut plângere la poliție. S-a dat o amendă și atât.
Din februarie trăiesc între sesizări, contestații și răspunsuri care nu răspund la nimic concret. Sunt chemată la ședințe „disciplinare”, dar singura persoană certată este învățătoarea.
Nu asistenta. Nu profesorul de sport, care avea ora cu elevii de clasa a VII-a și care, culmea, este și președintele comisiei de disciplină. Nu conducerea școlii care ridică din umeri și spune că „nu merg camerele”. Mai târziu, profesorul de sport spune că nu el avea activitatea, ci diriginta.
Am cerut documente care să arate că această activitate fusese aprobată și organizată oficial. Nimic. Doar mi se spune să cred ce spun ei. Dar eu sunt o mamă care, din februarie, cere răspunsuri și primește doar explicații contradictorii și concluzii trase fără dovezi.
Cum poate fi stabilit „adevărul” când camerele nu funcționează? Cum poate fi clasificat totul drept „accident” fără probe?
Și cum este posibil ca un copil de 7 ani să fie lăsat să adoarmă după o lovitură puternică la cap, fără să fie sunată ambulanța și fără să fie anunțați părinții?
Nu vreau răzbunare. Vreau adevăr. Vreau responsabilitate. Și vreau ca niciun alt copil să nu mai treacă prin asta!
Cristina Maria Dincă
mamă și cadru didactic
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
Recomandările redacției
Susțineți LaTabla.ro
Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.
