Profesoara Serinella Zara afirmă că Legea Educației a contribuit la modul în care profesorul e perceput astăzi

Tot mai mulți profesori vorbesc, în ultimii ani, despre presiunea psihologică uriașă resimțită în sistemul de educație, despre lipsa de autoritate la clasă și despre transformarea școlii într-un spațiu dominat de birocrație, teamă și memorare mecanică. Într-o analiză amplă și critică, un cadru didactic descrie problemele pe care le consideră cele mai grave în învățământul românesc actual: de la raportul tensionat dintre profesori, elevi și părinți, până la programele școlare încărcate, examenele bazate pe reproducere și statutul tot mai precar al profesorului în societate.

Profesoara de limba română Serinella Zara a explicat care sunt în opinia sa cele mai importante probleme din sistemul de educație, într-un interviu acordat scriitorului Vasile Ernu, publicat pe Guvernu.ro:

Profesoara Serinella Zara: <<Pe primul loc, la categoria lucruri „nocive” din partea sistemului, notez două piedici, pentru că sunt diferite, dar la fel de importante: modul în care este perceput profesorul astăzi, aspect la care a contribuit extrem modul în care este formulată Legea Educației, care anulează dreptul profesorului de a lua măsuri împotriva elevilor care sabotează ora, au atitudine insurgentă. Potrivit legii, drepturile sunt dominant de partea elevului și a ,,interesului său superior”, astfel încât în dreptul profesorului sunt așezate „îndatoririle”. În atare condiții, în ultimele două decenii s-a instalat în „breasla” profesorilor o teamă progresivă de sancțiune; acuzația posibilă „abuz fizic și verbal, emoțional”, inclusă în articole din lege, a permis adesea ca profesorii să fie puși la zidul infamiei, în principal de părinți care contestă la diverse foruri, prin memorii, procese etc., fie și pentru că un profesor a îndrăznit să „asigure climatul psiho-pedagogic”. Treptat, profesorii au început să închidă ochii și gura pentru a nu stârni furia vindicativă a părinților, pentru a se feri de reclamații. Știu mulți colegi care iau sedative pentru a rezista. Înainte, auzeam că luau o pastilă doar înaintea unui curs festiv de absolvire, pentru că erau copleșiți de emoția despărțirii.

Celălalt loc I pe podiumul lucrurilor negative este ocupat de programa îmbâcsită și anacronică, de avalanșa teoretică din manuale, secondată de structura subiectelor din examene: sistemul susține capacitatea mnemotehnică, nu altceva decât ,,moartea pasiunii” apropo de învățare activă și de cultivare a gândirii critice și creative. Marea păcăleală în ultimii ani a fost colorarea paginilor din manuale și aruncarea a tot felul de pictograme și ilustrații ca să pară vesele și atrăgătoare. Spre exemplificare, teoria la gramatică și literatură este scrisă minuscul și în câteva rânduri, să pară că e puțin. Dar, ca profesor responsabil, să dezvolți ce este un rând în manual îți ia o pagină de caiet studențesc ca să poată pricepe puștii. Fun, nu?

Apoi, în examene sunt la modă clișeele: de la unul care vizează un enunț în gramatică până la valoarea comună între textul dat în examen și unul citit (este suficient să ai o carte pe care o plimbi cu dexteritate și nici măcar nu e musai să o fi citit). De pildă, un copil care a citit zeci de cărți până la 14 ani devine egal cu unul care circulă cu o singură carte-truc în examen. La fel la bac – nu mai spun că aici structura subiectelor e neschimbată de 15-20 de ani, că nu se face absolut nicio diferență între profil real și uman, că literatura studiată în liceu este dominant demodată și că ține doar de profesor să îi mai scoată pe elevi spre literatura contemporană, la fel de valoroasă precum cea clasică. Însă marea problemă o reprezintă din nou faptul că este favorizat elevul care memorează. Sunt foarte puțini elevi care au curajul să aleagă calea mai grea, dar mai frumoasă, a compozițiilor proprii. Pentru că implică o osteneală în fiecare an parcurs, atât din partea profesorului, cât și a elevului. Odată, am întrebat un elev foarte inteligent, cu talent interpretativ, de ce învață pe de rost celebrele comentarii ale operelor (dădea și la Medicină). Mi-a răspuns că „așa e mai ușor”. Mi s-a părut un răspuns trist.

O altă hibă este faptul că nu avem un corp de evaluatori. Mii de profesori implicați în procesul evaluării nu înseamnă și mii de experți. Deși corectura digitalizată implică o atenție sporită în evaluare (fie și de teama colegului -„pereche online”), acest lucru nu înseamnă că nu apar erori. Cunosc copii care au trecut prin situații dramatice, unele corectate în contestații, altele nu – pentru că le-a fost teamă să nu fie depunctați. Prea mulți copii au avut inițial note mici în examen (nu vorbim de orgolii ipocrite, ci de copii buni), au luat 7 și 8, iar contestațiile i-au dus mult peste 9. Cum tot așa, dar mult mai rar, o contestație a coborât nedrept nota (chiar anul trecut) cu peste 1,50 p. Știți cât se macină acești copii și familiile lor, zi de zi, până la rezultate?! Sunt și mamă, nu doar profesor. Am făcut anul trecut și eu contestație pentru fiul meu chiar la Română. Am crezut că mor în fiecare minut, de teamă că îi va fi coborâtă nota, deși vizualizasem teza. Nu este firesc să te temi că un profesor nu va face o evaluare onestă și responsabilă.

Nu în cele din urmă, treapta dezastruoasă pe care se află profesorii pe scara salarizării, procentul din PIB nerespectat, dezinteresul față de educație, per total, fac complet neatractiv domeniul pentru tineri deștepți și devotați. Mai mult, am înțeles că a apărut pe surse (ca întotdeauna, acum sub formă de zvon, ministerul negând autenticitatea actelor, dar a mai făcut-o și altă dată, și tot degeaba, căci, o știm toți, ,,nu iese fum fără foc”, ba chiar e o strategie) noul proiect de lege referitor la salarizarea personalului din fonduri publice. Cum vi se pare procentul de 2,35 maximum pentru profesori (efectiv în coada clasamentului, de mi-e rușine să mai spun că sunt profesoară) față de alte categorii profesionale? Cel mai bun profesor, cu vechimea cea mai mare nu valorează mai nimic în ochii acestui stat care îi aruncă pomană câteva firimituri. Stau și mă întreb: încotro? Și...cu cine? Va fi ca în politică: se spune că, dacă ești deștept, nu te bagi. Cam așa am ajuns. Pentru guvernanți profesorul e un fel de paria – nu produce, deci nu-i dăm. Deci, cine să mai vrea să se facă profesor?!>>

Dincolo de tonul critic, mărturia reflectă frustrarea unei părți importante din corpul profesoral, care reclamă de ani buni lipsa unor reforme reale și coerente în educație. Probleme precum programa supradimensionată, evaluările contestate, deficitul de profesori motivați și salarizarea insuficientă continuă să alimenteze dezbaterea despre viitorul școlii românești. Într-un sistem aflat permanent între promisiuni și improvizații, întrebarea care rămâne este dacă educația mai reprezintă, cu adevărat, o prioritate națională.

 

Susțineți LaTabla.ro

Susțineți munca voluntară din spatele unui proiect editorial independent.